Daca ati avea posibilitatea ati infiia un copil al nimanui?

[andrushca]

Sunt nishte nenorocite..cand ma gandesc ca lucreaza la spitale cu profil pediatric!!!
Nu stiu cum le rabda pamantul...Eu sunt ff pornita impotriva infirmierelor, a celor care nu dau 2 bani pe copilasii pe care ii au in grija la spital!
Tot in aceeasi internare desdpre care am povestit, una din ele mi-a spus (cand ma luasem de ea ca bruscheaza o fetita de numai 2 luni pentru a o hrani) - citez: "Lasati, doamna, ca astia sunt cei care ne dau in cap cand vor creste"...I-am raspuns in sila:" Cu oameni ca dvs. cu siguranta ca o vor face...MERITATI!"

[psyche]

[Claire]

Aceste persoane din spitale de care vorbiti voi, sunt lipsite de orice compasiune pentru acesti copii si prefer sa ma opresc aici cu caracterizarea pt a pastra un limbaj civilizat.
Faptul ca au sau nu copii proprii nu are nici o relevanta, inca am vazut din cele cu copii mai rele si indiferente decat cele fara.

Bineinteles ca mai sunt si exceptii ca peste tot.

Un aspect interesant. Aceste persoane nu ii vad pe acesti copii ca niste copii egali cu copiii lor, ci ca pe niste fapturi inferioare, si din pacate nu sunt singurele.

Va spun numai ca o infirmiera a furat sosetutele pe care le-am cumparat unui copil doua zile la rand, pentru ca il tineau cu picioarele goale, nefiind chiar asa cald in salon.
Cand am cerut sa-mi aduca o pereche de sosete, mi-a spus ca oricum nu si le tine in picioare, si mi-a adus o pereche sintetica si cu elasticul praf.

Am coborat si i-am cumparat niste sosetute frumoase cu ursuleti iar ziua urmatoare nu le mai avea
I-am cumparat altele, si o mamica din salon cu un copil mai mare mi-a spus ca le ia infirmiera x. Nu va mai spun finalul.

In legatura cu a i se spune sau nu copilului ca este adoptat, este o prostie sa nu i se spuna.
De fapt conform legii actuale, parintii sunt obligati sa o faca, si preferabil cand e mai mic, si cand cuvantul adoptat e doar un cuvant oarecare fara sa-i trezeasca alte semnificatii.

Oricum odata si odata va afla, iar daca se intampla in adolescenta poate fi traumatizant, si la fel mai tarziu.
Este un fapt din trecutul lui pe care merita sa il stie.

De fapt cred ca dintre parintii care au adoptat in ultimii ani, multi au inteles acest aspect, depinde si de cum li se explica, pentru ca toti initial au parerea asta ca sa nu-i spuna.
Cei care nu vor sa inteleaga asta isi asuma un mare risc pentru suferinta din ambele parti.

[mina]

Ufff, Claire, asta imi confirma multe temeri. Si eu am vrut sa ma duc la un centru de copii in tara, sa mai dau din hainutzele lui Pierre. Si nu m-am dus tot din teama ca ajung la alti copii dec

[psyche]

[Claire]

Mina felicitari pentru gandurile tale bune in legatura cu copiii mai putin norocosi.
Eu personal in Romania am ajutat o mama singura parasita de sot, cu doi copii mici, un baiatel de 4 ani si o fetita de 1 an si jumatate. Baietelul se nascuse orb. Mama era o luptatoare si ii ingrijea exemplar.
Aici am ales sa ajut prin intermediul unei fundatii o fetita tot fara tata din Guatemala, adoptie la distanta.

Pentru ajutor eu m-as orienta la o fundatie care ajuta familii nevoiase, sau Directiile de protectie a copilului, care au in evidenta familii sarace cu copii la scoala sau gradinita, sunt foarte multi copii in familii care o duc destul de greu, si cred ca un astfel de ajutor cum ai tu intentia se potriveste mult mai bine la o familie decat la o institutie. Nu-ti spun cat se bucura unii de o jucarie.
In general centrele de copii sunt destul de bine dotate material, multe chiar accepta numai lucruri noi.

Asta e parerea mea ,plus ca intr-un centru risti ca acele lucruri sa ajunga la copiii personalului care mai au n chestii acasa dar nu din Franta! Na, ca devin si io rea, mai bine inchei

[Claire]

Psyche, da, mie mi se pare firesc sa spui copilului a e adoptat, dar nu numai mie, nu e o idee exotica de-a mea.
Este o teorie verificata in practica in tari cu traditie si studii in domeniul asistentei sociale si adoptiilor ca Marea Britanie, SUA, etc.

In urma cu zeci de ani asta era tenndinta si s-a mers pe ea, ca toata lumea credea ca e bine, dar in timp s-a dovedit ca nu este cea mai fericita abordare.

La ce ai spus tu:
1. In primul rand reprezinta adevarul si este istoria acelei persoane, nu-i poti schimba istoria.
Cu cat copilul inainteaza in varsta si poate pune intrebari despre copilarie, parintii acumuleaza o tensiune pe care o gestioneaza foarte greu, trebuie sa inventeze istorii, scenarii si sa stea cu frica in san ca daca afla????
Sunt copiii care nu au fost adoptati chiar nou nascuti, si atunci unde sunt pozele???
Sa te muti in alt oras sau in alta tara nu este solutia cea mai usoara, nici fericita, adica sa fugi de familie si cei apropiati sa mergi unde nu te cunoaste nimeni si pentru ce???
In multe tari se practica fara probleme acest lucru, si pare un lucru firesc.

2. Depinde cum ii spui ca a fost parasit. Nu se vorbeste copilului rau de parintii sau mama naturala, e de ajuns sa i se spuna ca l-a iubit dar a vrut sa fie fericit cu parintii lui adoptivi.
Copiii care cresc cu ideea asta nu vad nici o problema in ea.
Sunt familii care au stiut sa faca asa de frumoasa aceasta veste incat sarbatoresc alaturi de ziua de nastere a copilului si ziua adoptiei.

[mina]

[psyche]

Claire, Mina, merci de raspunsuri, nu mai discutasem pe subiectul asta cu nimeni, nu stiam cat de studiat a fost de psihologi si ce concluzii au tras, m-am implicat spontan in discutie.
Ce-i drept mi se pare aproape imposibil sa nu afle de la "binevoitori" ca a fost adoptat.

Mina, nu am citit nimic de Francoise Dolto dar daca iti amintesti detalii legate de subiectul asta as vrea sa le aud.

[mina]

C