Oare a fost o alegere buna?

[carmen260]

[quote="isabelleJ"]Buna fetelor! Sunt din ce in ce mai nefericita si cel mai rau e ca nu am cui sa spun! Voi sunteti singurele carora va pot impartasi ce simt si gandesc. Cred ca nu imi mai iubesc sotul. De catva timp ii vad numai defectele care ma enerveaza din ce in ce mai tare si nu inteleg cum le-am tolerat atata vreme. Am momente cand imi spun ca trebuie sa lupt, ca o sa-mi treaca, ca sta in puterea mea sa schimb lucrurile dar atunci cand incerc ceva, nu gasesc nici un ecou, sau cel putin nu reactia scontata si apoi sunt fff dezamagita si tare imi vine sa plang. SI plang...imi plang de mila! As vrea sa dau timpul inapoi sa-mi revizuiesc hotararile, sa indrept greselile sa fiu mai selectiva si mai pretentioasa. Mi se pare ca sotul imi este inferior intelectual, profesional, educational, moral, material. Sau poate ca doar imi doresc mult mai mult decat ce este el. Stiu ca totdeauna mi-am dorit un tip pe care sa-l admir (inteligent, cult, deschis, galant, caruia sa nu-i amintesc sa se aseze dupa ce mi-a aranjat mie scaunul, care sa ma respecte, sa ma aprecieze...), dar am zic ca e mai important un suflet bun decat o minte agera si cultivata si bune maniere. Ei bine, acum vreau mai mult. Imi place sa discut despre tot felul de chestii, despre carti, despre idei, ... nu am cu cine! Am stiut de la inceput ca el nu e genul cu care sa am discutii filozofice si am zis ca o sa suplinesc nevoia asta cu prietenele si colegele mele. Acum, cand vin acasa si vorbim doar de treburile cotidiene, ma simt plafonata si frustrata. Plus de asta, nici nu imi mai acorda atentia, tandretea si dragostea pe care o arata la inceputuri. Nu mi-a zis ca sunt frumoasa decat de 3-4 ori in 10 ani, desi starnesc admiratia multora. De sex ce sa mai zic, mai tot timpul e obosit si prefera oricum somnul. Desi multi altii ar dori sa aiba ce poate el avea. Sunt tare nefericita si simt tot mai mult cum alunec catre o decizie nedorita. Problema e ca avem un baietel de 2 ani pe care-l iubim nespus, care ne capteaza toata atentia si dragostea. De parca nu ne mai ramane nimic pentru noi, totul se revarsa doar asupra micutului nostru. E un tata foarte atent si iubitor, chiar devotat, dar eu? Cele mai grele sunt momentele cand regretele imi musca din carne. Intrebarea lui imi rasuna in minte can un gong negasind decat un ecou ca si raspuns: De ce te-ai maritat cu mine? De ce? Nici nu mai stiu. Casatoria a avut loc acum 5 ani dar noi suntem impreuna de 10, dupa multe peripetii. As vrea sa am din nou ocazia sa aleg. Prea tarziu, insa! Copilul meu isi iubeste tatal chiar daca - acum ma gandesc - nu e chiar asa cum mi-as fi dorit eu sa fie. E mult de povestit si sufletul meu tare ar vrea sa rasufle putin din preaplinul sau. Niciodata nu e timp, sau nu e loc. Ma simt prinsa in propria-mi capcana. Am avut mici, vagi indoieli de mult, de dinainte sa zic "da" dar nu am vrut sa le iau in seama. M-am mintit singura crezand ca e normal sa ai temeri, caci casnicia e lucru serios in viata. Si am mers asa, cu valul. Mintea mi s-a l"impezit" de vreun an si jumate, adica dupa aparitia copilului in viata noastra. Atunci intreaga lui atentia si dragoste s-au indreptat catre cel mic, lucru care m-a bucurat nespus la inceput. Mi-am dorit sa vrea si sa iubeasca copilul. Dar nu numai pe el! Dar se pare ca eu eram doar un surogat de vreme ce pentru mine n-a mai ramas nimic, nu?
Din pacate n-o sa pot reveni sa citesc parerile voastre (foarte necesare mie) decat dupa Revelion. Va doresc multa fericire si multumire sufleteasca! singura mea bucurie este fiul meu, darul lui Dumnezeu Draga mea, cred ca fiecare dintre noi ne-am intrebat cel putin o data acelasi lucru. Temeri ai tot timpul pentru ca nu te cunosti in totalitate nici pe tine insati, dar pe cel de langa tine!. Casatoria este " un risc" pe care ni- l asumam de cele mai multe ori din iubirea pentru cel de langa noi. Sfatul meu este sa incerci sa-ti amintesti motivele pentru care te-ai casatorit. Cu siguranta nici atunci nu era barbatul ideal, caci avea si defecte( nimeni nu-i perfect) , dar ceva te-a facut sa spui da.
Regaseste si retraieste acel "ceva". Incearca sa comunici sincer cu sotul tau caci comunicarea afectiva este mai importanta decat cea intelectuala.O discutie intelectuala o poti avea si cu un strain, fara sa doresti sa-i stii apoi numele, insa comunicarea afectiva presupune, bineinteles, suflet, pe care nu esti dispusa sa-l imparti asa cu oricine. Si inca ceva:legat de lipsa bunelor maniere , stii bine ca si noi ii putem invata acolo unde nu stiu ei . Nu astepta totul de la sotul tau, ofera-i tu si abia apoi decide. Inainte de a lua o hotarare importanta, fa tot ce iti sta in putinta sa-ti salvezi casnicia. Altfel s-ar putea sa te intrebi si atunci "Oare a fost o alegere buna" divortul? Mult succes si Dumnezeu sa te lumineze pe tine si familia ta. [/url:2iz80g94][/list]

[feliciana]

Draga Isabelle, cred ca si eu sunt in aceeasi situatie ca si tine, sau mai rau. Sunt momente cand imi vine sa si nu ma retine decat fiica mea in varsta de 2 ani si 11 luni. Noi ne-am casatorit din dragoste, dar ceva a inceput sa rupa aceasta casnicie care pana acum 4-5 ani era frumoasa si foarte multi ne invidiau. Acum mi se pare ca stau langa o persoana total straina si ma gandesc care este solutia? divortul? si copilul ce se va intampla cu el? Daca aleg aceasta cale unde ma duc.............sunt foarte multe lucruri care trebuiesc luate in consideratie. Fetita am facut-o dupa 10 ani de tratamente, iar in timpul sarcinii am stat la pat. Dupa momentul conceperii nu s-a mai pus problema unei relatii fizice deoarece exista riscul sa pierd sarcina. Timpul a trecut, am nascut cu bine o fetita sanatoasa( pentru care ii multumesc lui D-zeu), dar intre noi nu a mai existat nici pana in prezent o apropiere (ori sunt eu prea obosita, ori el este stresat, obosit sau......eu mai stiu ce). Ce sa fac? A mai trecut cineva printr-o astfel de experienta? De multe ori ma gandesc sincer ca are pe cineva, desi el neaga, dar totusi apropierea nu se produce..............si atunci va intreb? ce sa fac? sunt inca tanara, am doar 33 de ani, sa traiesc o viata asa? nu stiu, doar de dragul copilului. Va pup si astept raspuns de la voi.

[Iosi]

Mai fetelor, in ceea ce voi scrieti, nu vad sa spuneti si ceea ce ati incercat sa faceti pentru ca relatia sa mearga. Spre exemplu: eu si sotul, aseara, a trebuit sa ducem pitica la bona ei pentru cateva zile. Inca din timpul zilei, am facut o friptura de porc traznet cu cartofi la cuptor (mai ales ca stiu ca sotul meu este cel mai fericit cand are mancare buna). Cand am venit seara acasa, am aprins in bucatarie toate lumanarile pe care le aveam in casa, si am asezat masa. Am luat masa la lumina lumanarilor. Sotul meu vazand aceasta pregatire frumoasa, a adus casetofonul in bucatarie, a desfacut o sticla de vin, dupa masa am facut un dus si am pus pe mine ce am gasit mai sexi prin casa si a fost o seara minunata. De multe ori, in casnicie, ca sa capeti ceva, trebuie mai intai sa oferi ceva. Nu se poate sa stai cu mainile in san si sa astepti sa se intample o minune. Iar cea mai buna reteta pentru a iesi din rutina si a mai revigora un pic casnicia, este o seara la lumina lumanarilor, cu un papa bun pregatit pentru de sotia si o sticla de vin, cu niste muzica in surdina. Si, desigur, un obiect de lenjerie sexy. Si nu aveti cum sa ratati. Ce rost are sa va ganditi acum la ce v-ati fi dorit sa aveti langa voi. Asta se face inainte de a spune "da"; acum trebuie sa va ganditi cum sa puneti casnicia pe roate. Este foarte usor sa gasesti la un om defecte. Deja le-ati gasit. Acum vedeti care sunt si calitatile. Caci nici voi sunteti perfecte. Nu mai stresati oamenii cu intrebari gen "ai pe altcineva". Daca nu aveti dovada palpabila ca ar exsita altcineva, nu are rost aceasta intrebare.

[isabelleJ]

Hello again! Iosi are dreptate! Imi dau seama de asta, in mod logic, la rece, dar uneori sunt coplesita de emotii de tot felul, si atunci nu mai gandesc, doar reactionez. Am stiut si atunci cand am spus "da" care-i sunt defectele dar ceva dincolo de ce-mi spunea mintea imi incalzea sufletul. Nu tot ce simte inima poate fi tradus in limbaj logic, asta stiu din experienta. Chiar si acum, e ceva, ce nu-mi pot explica, care ma leaga (aproape parapsihologic) de o anumita parte a persoanei lui. Mergand la inceputurile relatiei, atractia dintre noi s-a bazat chiar pe firile noastre opuse. Eu atat de retinuta si calculata iar el vesnic impulsiv si expansiv. Mi-am zis ca o sa ne potentam reciproc, si asa a fost de fapt. Dar, ironic, tocmai ce-mi placea inainte la el ma enerveaza uneori astazi. Probabil ca eu sunt mai rigida si indeajuns de orgolioasa. Oricum cred ca mergem spre bine. I-am spus doar ca trebuie sa avem o discutie foarte serioasa despre cum decurge totul intre noi in ultima vreme si a inteles fara sa-i spun mai multe, mi-a spus si el (foarte calm!) ce il deranjeaza f. tare la mine si am convenit sa ne revizuim atitudinile. Am inceput sa fiu mai atenta la dorintele si nevoile lui si - surpriza placuta - si el imi face pe plac chiar fara sa-l rog eu. Inca o data mi s-a demonstrat (apropo de ce zicea si Iosi) ca dragostea (exceptand cea parinteasca) NU e niciodata neconditionata. Primesti, daca oferi! Problema noastra e ca asteptam (din orgoliu!) ca celalalt sa fie primul care ofera iar noi primele care sa primim. Asta e valabil atunci cand ei vor sa ne cucereasca, dar dupa aceea ma tem ca situatia se schimba la 180 grade. Noi suntem cele care trebuie sa-i cucerim in casnicie. Asta e! Nu-mi convine (din orgoliu) dar trebuie sa actionez inteligent. La urma urmei, noi suntem mai intelepte (si viclene!) decat barbatii, deci....
Va multumesc tuturor pentru sfaturile SUPERutile si pertinente. Sunteti foarte de gasca si e un sentiment extrem de placut sa stii ca poti conta pe solidaritatea, empatia, intelepciunea si experienta semenelor. Multumesc ca existati ! (implicit acestui Forum si echipei acestui site).

[Iosi]

Ma bucur ca ti-a folosit discutia. Inca un sfat: este evident ca atunci cand petreci ani si ani de zile alaturi de un om ajungi la un moment dat sa te plictisesti si sa-i cunosti toate defectele. Si pe deasupra mai intervine si varsta: incep sa sforaie noaptea, sa faca burtica (sau nu!), sa se rideze, sa apara o mica chelie, sa nu mai fie pasiunea ca la inceput, sa oboseasca mai repede etc. Pe masura ce constantam aceste lucruri la ei, este bine sa ne uitam si la noi: cat ne-am ingrasat noi intre timp, cat ni s-au lasat sanii si a crescut celulita, cat s-au adancit cearcanele si s-au ridat fetele etc. Timpul ii schimba pe amandoi partenerii in egala masura. Deci trebuie sa acceptam ca nici noi nu mai suntem Ileana Cosanzeana de acum cativa ani si nici ei nu pot ramane vesnic Feti-Frumosii cu care ne-am casatorit. In plus, defectele care tin de caracter, comportament, cu timpul se accentueaza, pentru ca nu mai ai chiar atata putere sa te controlezi mereu. Dar comunicarea, in primul rand, face totul. Vointa este urmatorul pas. Si tolerarea are cuvantul decisiv. In fond, ce este, la rece, casnicia: vointa, compromis, tolerare, iar de-abia dupa aceea curg si celelalte: dragoste, intelegere, liniste, caldura etc.

[Iullia]

Cred ca, in opinia mea, casnicia nu este doar vointa, compromis, tolerare, cred ca este un drum pe care pleci cand consideri ca ai intalnit omul caruia merita sa-i dedici viata ta, sau, o parte din ea.

Sa nu luam in calcul casatoriile facute la disperare, doar cunoastem destule cazuri din jurul nostru, cand au mers la Starea Civila pt ca era timpul, sa nu ramana unul, sau celalalt singur, sau diverse n alte motive.

Mai important este ca omul langa care alegi sa ramai sa-ti fie prieten, confident, abia dupa aceea iubit.

Nu cunosc nici o casnicie incheiata doar din dragoste, care sa reziste. Intotdeauna trebuie sa mai fie si altceva.

[Iosi]

Ai dreptate. Eu am vorbit insa doar de partea sufleteasca, pentru ca in fond, cu asta ramanem in timp si cu ceea ce reusim sa cladim pornind de la ea. Desigur, orice constructie, pentru a rezista in timp, trebuie sa mai aiba si altceva decat o fundatie buna.

[Iullia]

Asa e. Cum pentru o casa e nevoie de caramizi si liantul dintre ele, asa e si in viata de cuplu, doar ca, aici, caramizile sunt la el si liantul la tine, ma rog, sau invers, nu asta conteaza, ci doar faptul ca nu sta doar in puterea unuia, ci in mainile amandoura.
[/img]

[simonella]

ce vreau eu sa va spun...este ca sotul meu ma enerveaza cumplit!!!nu mai face nimic, nici macar pt el ...ca pentru mine... nu stiu cum sa mai fac...incerc si cu mancaruri si cu lenjerii sexy si cu vorba buna si cu nervi si cu crize....nimic nu-l misca....ma dispera...parca nimic nu-l satisface...iar eu simt ca nu mai am rabdare...locuim de 4 ani impreuna ....si suntem casatoriti doar de cateva luni
vrem sa facem un bebe...dar ma tem din ce in ce mai tare....
voi ce spuneti???/e normal???e vina mea????eu imi doresc o casnicie , o familie...iar pe el il simt indiferent de tot si de toate...ce sa fac????

[Iullia]

Nu-i asa ca atitudinea sotului tau s-a schimbat dupa ce ati trecut pe la starea civila?
Daca este asa, discuta cu el acest aspect, explica-i ca, s-a schimbat doar statutul vostru, nu si altceva.
Nu inseamna ca, acum, cand ii esti sotie cu acte, toate atributiile iti apartin.
Viata in doi implica doi.
Daca nu intelege asta, inseamna ca ai plecat la drum cu un om care nu te merita.