Depresia postpartum

[Marinela72]

Dragelor,
Haideti sa vorbim despre un subiect mai delicat si poate mai putin cunoscut si discutat:depresia postpartum.As vrea sa va povestesc pe scurt cum m-am lovit eu de aceasta problema despre care la momentul respectiv nu stiam mare lucru.
Oboseala,nopti nedormite,griji,emotii,lacrimi...Micuta mea a fost foarte plangacioasa ,as putea spune ca in primele 2 luni plangea incontinuu.Imi era din ce in ce mai greu sa ma adun,nu mai dormeam ,nu mai mancam,stateam pur si simplu langa patutul ei si plangeam.Venind in vizita pentru a vedea fetita ,medicul a sesizat starea in care eram si mi-a facut o programare la specialist.M-am dus fara convingerea ca m-ar ajuta cineva dar am intalnit o d-mna deosebita care dupa ce m-a ascultat(abia am reusit sa vorbesc printre hohote de plans)mi-a explicat ca nu sunt singura care trece prin asa ceva ,ca se poate imtampla oricui ,ca pe fondul oboselii am avut o cadere sau mai bine zis aceasta depresie postpartum.Au urmat cateva vizite in care pur si simplu am stat de vorba si care mie mi-au facut foarte bine.Usor ,usor mi-am revenit ,mi-am reluat activitatile si astazi sunt cea mai fericita mamica din lume.Va multumesc ca mi-ati ascultat povestea,va doresc numai bine si daca vi se intampla si nu puteti depasi singure asa o problema cereti ajutor.Nu uitati ca nu sunteti niciodata singure.

[psyche]

Sunt de acord cu apelul tau la o opinie specializata (psihologul) dar voiam sa intreb : prietenii nu au reusit sa fie de nici un ajutor? Eventual prietene/cunostinte care aveau deja un copil sau mama.

Toate bune si ma bucur ca e totul ok acum.

[Marinela72]

Pot sa spun ca dintre prietenele mele eu am fost prima care am facut un copil(intre timp au si ele puiutii lor)si ele nu prea au stiut despre ce este vorba.Desigur ca roiau in jurul meu cu sfaturi ,incurajari dar acel "click"s-a declansat cand am stat de vorba cu specialistul.Mama m-a ajutat si ea foarte mult dar avand serviciu si nelocuind cu mine in localitate i-a fost si ei destul de greu sa fie tot timpul langa mine.

[alovel]

Cred a fost bine pentru tine ca ai procedat asa. Dar cum ai avut timp pentru discutii cu specialistul? Ca noi nu aveam timp nici sa manancam, sa dormim sau sa discutam intre noi (eu si cu sotul meu). Nici nu am avut timp sa ma gandesc ca mi-ar prinde (poate) bine o discutie de acest gen. Deci, cred ca e buna, dar cand ? Si dupa 5 luni, am inceput serviciul, deci timp si mai putin.

[Marinela72]

Da,avand in vedere ca ai avut gemeni cred ca ti-ar fi fost practic imposibil sa pleci de acasa pentru a sta la discutii cu psihologul sau ma rog,orice de genul asta.Pot sa spun ca aceste sedinte la care am luat parte nu au durat foarte mult,am fost de 5 ori si stateam 1 ora-1 ora si jumatate. Oricum din cauza oboselii si a plansului nu am mai putut alapta si am putut pleca mai usor de acasa.Si ce este mai important am avut tot sprijinul sotului meu care m-a ajutat,m-a sustinut,m-a incurajat pentru ca fara el nu as fi reusit sa o scot la capat.A trecut,acum ma amuz cand ma gandesc prin ce am trecut dar stiu ca sunt multe ,foarte multe femei care trec prin asa ceva dar din nestiinta,de teama,de rusine...tac.Eu am povestit si aici pe forum si prietenelor mele care au devenit mamici dupa mine.Pentru ca am considerat ca e bine sa se stie!

[Plesu Verona]

E bine ca recunosti si spui fara nici o problema ca ai avut dificultati. De obicei auzeam si aud lucruri de genul asta de la persoane plangacioase si prea sensibile, si atunci am tendinta sa spun ca mie nu mi se poate intampla asa ceva.
Si eu sunt obosita de multe ori, dar nu spun nimanui nimic
(doar sotului) pentru ca oricum nu ma ajuta nimeni iar drept rasplata risc sa fiu acuzata ca nu fac fata si sa fiu privita ciudat.

[Marinela72]

Da,nu am nici o problema in a recunoaste ca am trecut prin niste momente dificile(mai ales ca stiu despre ce e vorba si am inteles ca nu e nimic de care sa-mi fie rusine).As vrea insa sa te intreb:de cine risti sa fii acuzata?De straini?Pentru ca cei dragi,cei ce te cunosc bine te inteleg si te vor sprijini atunci cand ai probleme de genul asta fara a te privi ca pe o ciudatenie.Cel putin mie asa mi s-a intamplat.Familia si prietenii mi-au fost alaturi si nici unul dintre ei nu m-a judecat si nici nu m-a aratat cu degetul.Sa-ti traiasca puiutul si sa va bucurati de el!

[carmenbur]

Eu te inteleg f bine pt ca am trecut prin exact aceeasi problema. La prima sarcina datorita imprejurarilor am nascut la Suceava (eu locuiam la Iasi pe vremea aceea) si am ramas la soacra mea 5 saptamani cu copilul. Eu eram acolo cu primul meu copil, singura intr-o casa straina, sotul era la Iasi. Pe langa ca ma simteam ca naiba acolo, ma simteam si f neputincioasa cand il priveam pe bb mic. Consolare.... de la nimeni. Cand plangea bb sareau toate pe mine si bla bla bla , fa asa da asa, de ce il tii asa etc. Venea nasa mea si ii lua caciula din cap il dezbraca pt ca "ii e cald la copil". Pleca ea venea soacra, ii punea 2 caciulite la loc, il imbraca si invelea ca o inghetat copilul....Ce mai 2 zile as putea sa scriu pe tema asta.
Am cazut in asa o depresie incat plangeam zi si noapte, si nici macar nu am mai avut puterea sa iau situatia in maini si sa fac ceva pt mine. Eu ma consider destul de puternica in general, in asa fel incat sa ies singura din incurcaturile mele. De obicei ma descurc singura. Atunci eram ca o leguma.
Aveam de luat niste medicamente si uitam si de ele. Ori uitam ca le-am luat si le mai luam odata, ori nu le luam deloc. O vreme mi-am urat cumplit sotul ca m-a lasat acolo, si chiar am avut probleme. Si acum cand va povestesc incep sa retraiesc vremurile si ma apuca nervii.
Culmea ca toti cei 15.000 de specialisti care ma inconjurau nu m-au ajutat cu nimic. Nu am alaptat chiar am fost sfatuita sa renunt pt ca oricum nu am lapte, nu s-a prins nimeni ca am facut depresie -eram pragul nebuniei nu alta, nu mi-a dat nimeni un sfat bun.
Eram intrebata ca ce nu-mi place de plang? Ba s-au si suparat putin.

[Marinela72]

Iti multumesc ca ai scris si tu Carmen pe tema asta si ca ai avut curajul sa spui prin ce ai trecut.Ai observat ca nu toata lumea are deschiderea asta si nici macar puterea de a-i intelege pe altii.Sunt foarte multe lucruri de invatat din povestea ta si cel mai important (care pentru mine a fost si o incurajare)este faptul ca desi ai trecut printr-o faza neplacuta la primul copil, ai mai avut puterea sa o iei de la capat si sa mai faci un bebe. Esti o mama fericita acum si personal imi pare rau ca nu te-am cunoscut mai demult(acum vreo 3 ani cand am nascut eu)pentru ca in mod sigur m-ar fii ajutat mult sa stau de vorba cu tine.Dar nici acum nu e tarziu,nu?Sa-ti traiasca puiutii si sa va bucurati de ei!

[carmenbur]

Eu nu am nevoie de curaj sa povestesc prin ce am trecut. Mi se pare normal sa povestesc. Multumesc pt sustinere. Cred intradevar ca e bine pt viitoarele mamici sa stie ce este o depresie si cum poate fi evitata, ameliorata, vindecata... Asa ca te felicit ca ai deschis subiectul.