Copilul/copiii si casnicia

[alovel]

Eu am iesit vineri seara la terasa. Dar fara sot ......

Caci trebuia sa stea cineva si cu kinderii, vorba ceea

[gabi-cta]

Aaaah, ma enervati! Vtreau si eu la terasa sau sa ies seara, tarziu, undeva!

[Lavinia04]

Si ce mai astepti????????

[alovel]

[lili_ang]

Saraca Gabi...Ce mai asteapta? O soacra, o bona, o ceva....
Mai eu am noroc de socrela, ca acum de cand e singura, fara mama ei de care sa aiba grija, e disponibila non stop! O sun cand am eu chef si vine! Chiar adora sa vina!!! E lenea mare pe capul ca as putea iesi foarte des acum!! Dar voi care nu aveti cu cine lasa kinderu, va inteleg! Cand nu aveti cu cine sau cand nu vreti!! Lasa Gabi ca mai ai de asteptat vreo doi trei ani si mergeti impreuna cu Peticel la o bauta!

[alovel]

Eu zic ca a fost mai usor cu la bauta la cateva luni (ca dormea in carucior .. in liniste) decat la 2-3 ani, cand alearga unde vede cu ochii .

[gabi-cta]

Ha, ha...m-am scos! Mercic, Lili! Pai cu maimutoiul ies si acum, dar ala nu se cheama "iesit". Stau tot timpul dupa el, ca vrea sa mearga. Iti dai seama.

[isabelleJ]

Parerea mea este ca Alovel are dreptate si ca "revelatia" ei este foarte reala. Pentru cei care au avut greutati si inainte, un copil le poate aduce multa bucurie pe langa inconvenientele ce lor le pot parea ceva normal si usor de indurat. Cred ca totul tine de fapt de atitudinea parintilor fata de viata in general (desigur determinata de experientele anterioare) si de nivelul asteptarilor. Adica, cu cat vrei mai mult de la viata, cu atat sansele de a fi NEfericit sunt mai mari. ("Fericiti cei saraci cu duhul", v-amintiti?). Deci, prin extrapolare, teoria privitoare la rasfatul vietii de dinainte de copil = amplificarea frustrarilor de dupa (fie barbat, fie femeie) mi se pare una foarte plauzibila si dovedita in fapt. Cat despre cele cu posibilitati financiare ce-si cresc copiii cu bona full-time, eu cred ca se lipsesc inconstient de multe dintre bucuriile si experientele nepretuite ale unei mame, nu mai vorbim de legatura mama-copil. Nu neg ca toate ne-am dori la un moment dat si macar pentru scurte perioade acelasi "program redus" de mama, pentru a ne recastiga timpul pentru noi/relatie, pentru a restabili echilibrul interior (frustrari vs. satisfactii). Dar m-am gandit daca as fi mai fericita cu asemenea bona. Eu categoric nu! As dori sa fiu eu cea care vede prima zambetul copilului meu, sa-mi spuna mie primul cuvant, sa-i fiu alaturi cand face primul pas, sau prima data febra, sa-i dau eu educatia si alimentatia pe care o consider benefica. Si ASTA inseamna sa fii mama, nu sa petreci cu el 2 ore pe zi si-apoi sa-l expediezi si sa-ti vezi de ale tale. Recunosc, am avut noroc de un copil cuminte, care nu mi-a urlat zi si noapte, care se trezea doar sa manance de 2-3 ori pe noapte (pana la varsta de 1 an), care nu dormea decat in bratele mele/ale tatalui. Dar, chiar daca mama mea a locuit la noi de la 5 luni si jum. cat avea baietelul meu cand eu am reinceput serviciul, pana la 1,5 ani, n-am fost niciodata de acord (nici eu, nici sotul) sa-l lasam noaptea in camera cu mama care ar fi putut foarte usor sa se scoale si sa-i dea biberonul sau medicamentele, dupa caz. Nu mi s-a parut corect fata de copilul meu, iar constiinta mea de mama ar fi avut de suferit. Nu am vrut sa-l lipsesc de dragostea de mama care NU poate fi inlocuita de nimeni. Si, culmea, nici n-am simtit-o vreodata ca pe un sacrificiu!

Sunt de acord, insa, ca un copil schimba relatia dintre proaspetii parinti, relatie ce trebuie REgandita si adaptata. Asta necesita multa rabdare, intelepciune, dragoste si in primul rand VOINTA! Trebuie sa vrei si sa simti ca relatia trebuie mentinuta sau merita recladita! Si noi am avut si inca mai avem mult de munca aici.

[Iullia]

Cred ca un copil nu este un liant intre parinti, este o fiinta care are nevoie de amandoi in acceasi masura.
Cunosc multe casnicii intemeiate pe baza aparitiei unui copil, multe imi sunt cunostinte apropiate, prietene as spune despre cateva. nu le-am aprobat, cunoscand de la ce au pornit.

N-am crezut niciodata ca aparitia unui copil schimba ceva in relatia dintre doi oameni, si toata viata mea, ma voi feri sa ajung pt omul cu care am ales sa fiu, "doar mama copiilor lui".

Hotararea de a avea un copil, n-am luat-o noi, asa a fost sa fie, eu deja avea o fetita din prima casatorie, iar el s-a implicat din prima, in viata ei, in rol de tata care-i este alaturi, cu responsabilitatile care decurg din asta.
Si tot dorinta lui a fost, ca fata mea, sa-i devina fiica si-n acte.

A fost implicat inca de la inceput in rolul de tata, i-a placut sau chiar si l-a dorit, cu toate ca, si el este la a doua casatorie, iar din prima, nu a avut copii.


Cunosc motivul: el nu vroia, considera ca se leaga la cap fara sa-l doara. Acesta este singurul punct pe care nu l-am atins decat o data, nu am vrut sa intru in amanunte, cu toate ca, n-am inteles de ce, cu prima lui sotie nu a dorit sa aiba un copil, iar pe al meu, il considera si al lui.
Oricum, e o poveste lunga, frumoasa pt mine dar nu vreau sa plictisesc.

[larisa29]

iulia te felicit, se vede ca esti o luptatoare, povestea ta nu e plictisitoare, din contra e plina de invataminte pt. cele dintre noi care in urma unui divort raman cu un copilas de mana si li se pare ca cerul s-a naruit pt. ei. nu este asa.. trebuie sa lupti, sa speri, sa crezi.si va fi mai bine.ei, putin noroc nu stica niciodata, nu?