Si ma gandeam la o chestie zilele astea. De ce nu ne ajuta oare? Pentru ca nu le-o cerem? Pentru ca sunt comozi? Pentru ca atunci cand bebe e foarte mic, se tem? Pentru ca sunt prea ocupati? Pentru ca noi cream impresia ca suntem super-eroine si ne descurcam singure?
Zilele trecute, intr-o seara mi-am pus sotul sa-i dea sa manance cerealele pustoaicei! Si va spun ca m-am distrat maxim de CUM o facea! Plus ca deodata am realizat ca, de cand s-a nascut fata, cred ca de vreo doua trei ori i-a dat el sa manance! Bine, ii mai dadea cate un biberon de lapte pe vremuri cand era mica si mai bea si ea lapte din biberon...Dar mancare cu lingurita...doar de vreo doua trei ori! Si m-am intrebat de ce! Mi-am dat si raspunsul! Pentru ca niciodata nu i-am cerut! Pentru ca mi s-a parut total firesc sa-i prepar si sa-i dau eu! Poate pentru ca, indirect, am crezut intotdeauna ca eu sunt mai priceputa la chestia asta. Plus ca de multe ori la orele cand fata mananc, el nu e acasa! Asta ar fi motivul obiectiv! Dar a fost asa de amuzant, ca am decis sa o fac mai des!
Sa-l fi vazut cum se ruga de copilu' (era intr-o zi fara chef de mancat fii-mea): Hai tata , te rog eu frumos, mananca terciul asta de aici ca ne omoara mama pe amandoi daca nu papam tot!

Am patit-o si eu , dar i-am lasat sa continue, iar eu radeam dupa usa de muream!



! "Iubita mea, zice barbatu', la mine copilul nu stiu de ce, dar nu vrea sa manance! Voi femeile sunteti asa de intelepte! Rezolvati orice situatie!"
Chiar tine vrajeala asta??? Cu: "Ce puternic esti tu dragul meu! Si cum manuiesti tu aspiratorul ala!"