Despre mine...!

[Cami-N]

Am gasit o solutie dar trebuie sa astept pana saptamana viitoare, ca e ff ocupata! Nu cred ca ies azi...nu mi-e bine deloc... o sa ma culc o ora cat mai sta doamna pe aici...
Si mie imi pare tare rau ca nu locuiesti in zona... o am pe Onuta dar ea are si ea si job, si copil la scoala si casa.... a venit si m-a ajutat mult, pana si sotul ei a facut pe bona intr-o zi E tare aiurea fara frati si fara parinti aproape... eu cred ca m-as muta inapoi acasa daca ar aparea o oportunitate... iubesc Bucurestiul cu parcurile lui, cu mall-urile lui, cu prietenii, cu aglomeratie cu tot, dar acasa... ar fi acasa!!!

[Arheoloaga]

Multa sanatate, Cami...Nu am intrat de atat de mult timp, nu aveam idee de toate prin cate ai trecut. Refacere cat mai usoara iti doresc, mult optimism si rabdare. Bineinteles ca vor reintra toate in normal, corpul nostru se adapteaza noilor conditii, vei vedea ca si tu te vei obisnui noii normalitati. Menajeaza-te pe cat posibil dar...capul sus, poti tine piticuta in brate si sa va dragaliti si in alte pozitii, poti face tot ceea ce faceai inainte, doar ca, probabil, in alt ritm. Deocamdata gandeste-te la refacerea ta, atat fizica cat si psihologica si restul se rezolva.

[Cami-N]

Iti multumesc mult Raluca! Ai dreptate.. ritmul ma omoara... eu, care ma oftic cand vad ce lent e omul meu, am ajuns in situatia de a fi mai lenta ca el

[bucurroxana]

camitza mea draga....la jurnal n-am mai intrat de mult, am mai citit eu pe la cafeluta cum te simti... dar ce gasesc eu aici???? vinovatie???? de ce? ca te-ai gandit la sanatatea ta? si la viitorul tau si al copiilor, caci stiu ca ei sunt pe primul plan... sa nu te aud. nimeni nu alege sa fie bolnav. te rog eu sa iti pui ochelari de cal, sa vezi numai mandruta care zburda si nu jucariile imprastiate, sa-l vezi pe alex si nu teancul de rufe de langa el. si pentru dumnezeu...mai lasa bre copilul in pace!!!! nu este un copil mediocru, nu o fi vreun geniu, dar nu e mediocru. crezi ca toata agitatia asta din jurul lui nu-l afecteaza? crezi ca lui ii e usor sa te vada cat de rau te simti si cum te doare? mintea lor pricepe mai multe decat isi dau seama chiar si ei insisi...la naiba cu toate concursurile varzite ....ce mai conteaza? important e sa fie un copil bine crescut iar alex nu are cum sa devina altecva decat un adult de isprava, la ce parinti are!!!!
ma amuz cand citesc ca sta maimutica la usa si scanceste....la noi sa stii ca nu exista camera lui gabriel, desi a fost o perioada numai a lui, acum este camera lor, si la voi daca va dormi mandra mai tarziu cu alex, va fi si camera ei si nu o mai poate da afara alex are si ea drepturi

[Cami-N]

Iti multumesc Roxi pentru cuvintele frumoase! Te-am recitit... e greu sa realizezi unele lucruri in anumite momente, iti trebuie mult sange rece si mai ales trebuie sa te iubesti mai mult pe sine decat o fac eu de obicei!

M-am intors de-acasa rascolita de tot felul de ganduri si amintiri... Mi-e si greu sa le adun intr-un text.. sunt ravasita, nostalgica, trista.... Lung este drumul catre casa cand esti singur pe el... n-am mai calatorit cu trenul de cand era Alex micut, la vro 10 luni. Acum trenurile sunt altfel, locurile insa au ramas la fel. Sorbeam cu privirea fiecare lan, fiecare pom, fiecare deal, fiecare sat... satele se vad doar putin din departare dar eu mi le imaginam intregi, cu gospodariile lor frumoase, cu oameni simpli de la tara care muncesc pe langa case... si seara la opt erau oameni pe campuri, fie praseau, fie adunau fanul cosit... aproape ca simteam mirosul lui, aproape ca-i simteam asprimea... Avem si noi locuri frumoase.... din acele locuri m-am rupt eu cu multa vreme in urma dar ele nu s-au rupt din mine.... Aproape ca n-am simtit tristetea pana n-am ajuns in fata curtii bunicilor... abia atunci o durere ca un junghi puternic mi s-a pus in inima si lacrimile s-au incapatanat sa curga in nestire... parca traiam un film pe care mi l-am imaginat de multe ori si acum se intampla aievea. De fiecare data cand imi vizitam bunicii, ma gandeam inevitabil ca va veni vremea cand voi poposi la poarta lor fara ca ei sa mai fie in viata.... L-am cautat o clipa cu privirea, pe treptele din fata casei, pe bunicul, cu palaria pe cap si tigara aproape terminata in mana dreapta a carui aratator era retezat pe jumatate de cand il stiam eu... am asteptat sa-i aud cuvintele rare si deloc apasate, aproape galese "Ai vinit Camelica! " Dar nu am zarit-o decat pe bunica, imbracata in negru, sprijinita in bat si cu ochii impaienjeniti... alaturi o cruce de lemn si un capac de sicriu... Am intrat in casa... in cas'cea mare cum ii spuneam noi camarutei mici de 3 pe 3 care este pe post de sufragerie, pe masa, intr-un sicriu impresurat de panze albe, era un om mort... l-am privit cu mare atentie cautand trasaturile omului mult iubit ale carui brate m-au leganat si alinat , copil fiind... Nu l-am gasit, bunicul meu nu era nicaieri.... inafara de aratatorul pe jumatate, nimic nu amintea de el... M-a cuprins intai disperarea... ca am ajuns prea tarziu, ca s-a schimbat atat de mult intr-o zi... ca n-am apucat sa-l mai vad o data...apoi m-am linistit, nu mai puteam plange pentru ca omul acela nu era bunicul meu!!!
Ajunsa acasa la ai mei, mi se parea aproape ireal ca ma aflu iarasi eu singura cu parintii si fratii mei, asa cum eram demuult, cu mai bine de 12 ani in urma.. Parca m-am intors in trecut, parca eram iarasi copil la mama, numai ca fratii mei erau cu totii mari... A doua zi de dimineata, trezita de pe la ora 5 de agitatia casei, priveam pierduta rachitele din fata casei, ascultand linistea, mirosind iarba si pamantul si parca eram acolo dintotdeauna, parca nu plecasem niciodata de acasa, parca restul lumii mele, copiii, sotul, n-ar fi existat pentru cateva clipe bune.... am luat telefonul si am fotografiat ce vedeam... ca sa pot privi cand voi fi iar departe... cand scriu aceste cuvinte durerea imi macina sufletul... o durere dulce-amara... Cum este viata asta... cum facem alegeri care ne produc inevitabil si tristete...
Ce a urmat.... a fost socul cel mai dur pe care l-am primit in ultima vreme de la viata... bunicul, in numai 12 ore de cand l-am lasat, s-a degradat atat de rau incat nu-mi venea sa cred... n-am mai vazut niciodata asa ceva.... pe drumul spre cimitir, toti cei 6 copiii eram pe langa mama... va spun sincer ca niciodata nu ne-am adunat toti, mereu lipsea cineva... ei bine... marti eram toti acolo, frumosi, tristi, alaturi de mama! Baietii cei mari de o parte si de alta a ei, ca doi brazi frumosi, pregatiti sa o care pe brate daca era cazul... dar mama a fost tare... in biserica a fost momentul cel mai greu, momentul ultimei sarutari... zici ca la un om batran, cand te astepti sa moara, nu mai poate fi atata durere.. eu am vazut-o pe chipul mamei... asa o durere care rar ti-e dat sa o vezi... Eu una am fost detasata pentru ca omul acela, pentru mine nu era bunicul... bunicul era acasa pe prispa, cu palaria pe cap si cu tigara intre degetele ingalbenite... dar m-a durut durerea mamei... durerea bunicii...
M-am intors acasa la copii si la sot cu imaginea acelui cadavru aproape descompus in fata ochilor si cu o parere total schimbata despre viata.... ce suntem noi???? niste bucati de carne stricata care provoaca sila... Cred ca oricat de lunga este viata, cand te afli in pragul mortii nu mai conteaza nimic, asa cum nu mai conteaza ca ieri ai ras cand astazi plangi... Conteaza doar azi....

[adeluta75]

Condoleante Cami!!! ....
Aceste amintiri,vor ramane vesnic in amintirea ta...eu credeam ca timpul le va sterge din memorie,dar nu se intampla...si cele frumoase,si cele mai putin frumoase....trebuie sa te obisnuiesti sa traiesti cu ele.....dupa fiecare "trecere" din familia ta ,te simti alt om,viata ta nu mai e aceiasi, si dupa fiecare inmormantare pretuiesti si mai mult ce ai....iti dai seama ca unele framantari sunt inutile...inveti sa iubesti altfel.......sa respiri altfel....si sa ai alte valori in viata....din pacate e nevoie de aceste treceri, sa intelegi mai bine cum e si cu viata asta....ca moartea e doar un carnaval....

[nicol_s]

Offf Cami...imi pare tare rau pentru pierderea suferita...
Imi siroiesc lacrimile pe barba-n jos si gandul mi-a zburat in septembrie 2010...cand am trecut si eu prin ceea ce treci tu acum , aceeasi imagine am vazut-o si eu cand am ajuns acasa si n-am avut curaj sa intru in camera in care era tata, n-aveam curaj sa-l vad mort, nu puteam accepta ideea ca nu mai este el, cel care la fel ne astepta la poarta si ne dadea indicatii cum sa parcam mai bine masina.
Offffff.... durerea inca se mai simte in piept, simt ca ma strange inima, nu pot descrie in cuvinte ceea ce simt, durerea este vie, chiar daca au trecut aproape 3 ani...timpul vindeca, la mine inca nu.

E greu...

[luciangabriel]

Condoleante Cami!!! ....

[Cami-N]

Multumesc Gabita!
Nicol, nu se compara durerea pierderii unui parinte cu a unui bunic... eu doar am visat ca a murit tata intr-o noapte si cand m-am trezit eram sfasiata de durere... asa ca imi pot doar imagina ce simti tu, ce ai simtit. Pe mine nu pierderea m-a daramat, ci moartea in sine... parca am descoperit ceva ce nu as fi vrut sa descopar niciodata...
Adeluta, sper sa fie asa... sper ca tot raul sa fie spre bine, sa ma intareasca experienta... deocamdata m-a daramat!
Faptul ca nu pot iesi si nu pot face lucruri care m-ar ajuta sa merg mai departe, imi incetinesc vindecarea...

[analy]

Condoleante Cami...