The story of Mary....

[mamiy]

:Na, ca m-ai facut sa plang
Sa dea D-zeu ca totul sa fie bine si sa va bucurati de orice clipa!!!!
No comment!

PS; Si pt Ota ,ce dulce a fost: mai du-te la Iasi sa mai aduci un fratior!! a

[mary_lou]

Va multumesc pentru gandurile frumoase...
Cum spuneai Jo, si eu as vrea sa ma pot amuza si sa ma "mistocaresc"pe ici pe colo, asa cum o faceam nu demult dar...fiecare zambet al meu, e pe jumatate...si trebuie sa spun aici, sa ramana scris,sa admit ca psihic toata experienta asta din ultimul an si-a pus amprenta pe chipul si sufletul meu..Va intrebati cum?Cum de este posibil asa ceva?Mary era cea puternica, imposibil...si totusi...
O sarcina, dusa foarte greu - pe un fond de stres si heprtensiune, cu hartuire maxima la munca(eh asa-i ca nu v-ati fi asteptat la una ca asta!) de pe toate fronturile, din partea unor oameni care m-au tratat foarte urat doar pentru faptul ca mi-am permis sa fac un copil in an electoral si sa-l nasc inainte de inchiderea anului...O sarcina finalizata la 29 saptamani cu un copil extrem de mic...Care a luptat pentru viata lui...Hartuire care a continuat apoi telefonic, timp de o luna, in care copilul meu era in stare critica...
Nu am avut timp sa simt durerile nasterii, nu am avut timp sa ma bucur de primele zile ale copilului meu si cel mai dureros a fost sa ma intorc acasa lasandu-mi fetita la spital, intr-un incubator...Prima noapte am plans cu sotul meu, imbratisati, pentru ca o bucatica din noi lupta, intr-un incubator in spital.
Apoi lungile nopti de asteptare, complicatiile si toate obstacolele, naveta la spital zilnic si apoi mutatul in Iasi unde stateam la spital intr-un vestiar unde se schimbau mamicile si asteptam sa treaca orele sa se faca ora de vizita...Erau zile cand nu mancam nimic, si aveam inima cat un purice, cand singurul lucru care ma bucura era sa o vad,sa o ating...Zile in care mergeam mult pe jos, sa ma linistesc, sa ma regasesc, sa ma incarc cu energie...
Faceam crize de plans cand stiam ca urmeaza o transfuzie, o ecografie, cand o gaseam cu venochete in cap, sau cand imi spuneau medicii ca inca nu e bine...
Poate de asta acum sunt hiperprotectoare, dorm iepureste in fiecare noapte si aud orice mic zgomot, o linistesc, o mangai, si ea ma rasplateste cu un zambet...Semnele de pe manutele ei si de pe picioruse - locurile unde a avut catetere si venochete i-au lasat urme - mici buline albe lucioase, care imi vor aminti mereu prima imagine cu ea, "un ceva mic, intepat in mani si picioare, plin de tuburi si tubulete"...
O sa spuneti, e ok Mary, de acum poti sa uiti, a trecut...Nu pot...Am o nevoie disperata sa stiu ca e recuperata 100%...Daca s-ar putea sa am o viziune cu ea peste 10, 20 ani si sa o vad ca este bine, poate asa m-as linisti, pana atunci zambesc...dar cu jumatate de gura...
E obositor...N-am mai dormit un somn odihnitor de mai bine de un an...Dorm in reprize, facem exercitii, comunicam,cantam, ne jucam pentru Teo..
Nu pot sa uit oamenii care mi-au intors spatele, si m-au uitat in perioada aia, nu pot sa ii uit pe cei care m-au jignit si ranit in perioada sarcinii si nici pe cei carora li se pareau mai importante niste hartii decat viata unui mic omulet plapand...Aici e amaraciunea mea, sa realizez de fapt in jurul meu erau multe "trestii"-oameni "trestii", poate de asta nici nu astept sa ma reintorc la ei, sa comunic cu ei,sa am vreun fel de conexiune cu ei...Trestiile cand ard, nu lasa cenusa in urma lor, doar fum...
De asta fiecare zi o traiesc la maxim, imi caut rabdarea si energia chiar si atunci cand sunt sleita de putere sa fie bine, copiilor mei sa le fie bine!Fiecare ras al micutei mele, imi produce lacrimi de fericire brusc si instananeu, pentru ca inca nu am uitat...inceputul ei...
Asta e sincer ce simt...si parol ca mi-a zis psihologul ca sunt zdravana la mansarda :D...Cred ca timpul este un medicament bun, pentru uitare.Deocamdata sunt in tratament!

ps..am sa ma mai descarc pe aici, pentru ca-mi face bine.

[bella84]

[Cami-N]

Of of... Mariuta mea Ma bucur mult ca ne impartasesti trairile tale.. in unele ma regasesc, pe altele nici nu pot sa mi le imaginez... de fiecare data cand te citesc, ma gandesc ca viata mea e foarte usoara

[bucurroxana]

[jo_ana]

Draga mea, a noastra - de fapt - evident nu vei uita niciodata acele momente, firesc, te-au schimbat, dar peste un pic de timp (cativa ani, din pacate), cand greul se va fi micsorat, iti garantez ca vei privi aceasta experienta ca pe un dar de sus...suna aiurea, nu?...un dar prin care ai descoperit in tine, dimensiuni pe care nu le cunosteai...sa-ti mai spun ca orice viitoare problema, va fi o scama, comparativ cu ce-ai dus?

Frica, din pacate, va exista multa vreme...nu stiu, poate vei fi o mamica super-protectoare cu ea...eu asa sunt cu Art, dar...va fi bine...o spun, nu comparand cu situatia noastra, ci privind la zambetul si privirea lui Teo...este un copil inteligent, puternic, care zi de zi va fi tot mai bine.
Multa, multa putere si rabdare, iti doresc...si bucurii, caci meriti si ai si motive

[carstea_diana]

Uite cum mi-au dat mie lacrimile pe ziua de azi
Va imbratisez cu drag pe toti, sunteti minunati. Aveti 2 copii superbi si asta conteaza cel mai mult. Vei vedea, in timp, ca toate temerile legate de recuperare vor disparea si ca va fi totul foarte bine.
Legat de cei din jur care te-au ranit...stiu ca e greu sa nu iti pese, mai ales cand e vorba de prietena la care tineai enorm, pe care te bazai, dar...pe bune daca ar trebui sa iti pese vreun pic.
Realitatea e cruda Mary, traim intr-o lume in care orice altceva conteaza mai putin NOI, ca oameni. Sufletul tau a trecut prin niste stari groaznice si nu ar trebui sa se mai simta nicidecum afectat de aceste mizerii.
Fruntea sus si fii in continuare tare, o sa vindece timpul totul

[mary_lou]

In plin proces de regasire interioara, consemnez niste ganduri...Asa de vreme innourata...
Va intreb pe voi, si ma intreb si pe mine din ce in ce mai des in ultima perioada - fie din cauza statului prea mult in casa si al socializarii pe net si telefon, fie astenia de primavara sau doar o ratacire de moment...
Faceti ceea ce va place? Va place sa faceti ceva cu intensitate si o pasiune imensa incat sa ajungeti sa spuneti- Doamne ce fericit sunt ca fac asta!
In rarele mele ocazii, cand scot nasul in lume - se intelege ca o fac rar, din cauza micutei-, caut zambete de oameni care fac ceea ce le place...Oameni care zambesc, pur si simplu necunoscutilor, punand pasiune in ceea ce fac...
Am descoperit cativa si cu tristete spun, ca eu inca nu am trait asa ceva...Sa traiesc si sa respir pentru un lucru, al meu, care sa ma faca sa zambesc dincolo de familie, copii si si alte lucruri minore...
Credeam nu demult ca in lumea cifrelor ascunsa intr-un birou, dupa maldare de dosare, cu nasul in programe si cu o atitudine rece fata de cei cu care lucram, era visul meu devenit realitate si..totusi, nu zambeam...Era pasiune, dar de cele mai multe ori imi vine in minte stresul, noptile nedormite, fuga intre sedinte si intruniri si cearta pe hartii, cu oricine...Nu zambeam deloc...
Nu aveam zambetul floraresei, pe care am vazut-o la floraria de langa noi, care cu o migalozitate si un zambet pe fata, mi-a facut un aranjament floral minunat...
Nu aveam zambetul si pasiunea pediatrului, care mereu zambeste cand il vizitam...
Am descoperit nu demult un artist, complet - muzician- care pune o pasiune in fiecare instrument care il insoteste atunci cand este pe scena- fie tobe, pian, chitara si mai nou saxofon...De unde determninarea sa inveti si sa te perfectionezi intr-un domeniu, si sa o faci cu pasiune, sa zambesti si sa simti ca esti stapanul universului atunci cand este momentul tau? Sa fii capabil sa ai o asemenea pasiune si rabdare sa fii perfectionist cu orice instrument pe care pui mana?!
Exemple ar mai fi, dar cred ca ati prins esenta...
A nu se intelege ca m-as fi vrut artista, dar mi-as fi dorit sa fac ceva cu pasiune...La concluzia asta am ajuns dupa aproape jumatate (daca-s norocoasa!) din viata...
Acum nu-mi iese din cap intrebarea : Mary ce-ti place cel mai mult sa faci?!
Nu gasesc inca un raspuns si e frustrant! Al naibii de frustrant, ca simt ca undeva m-am pierdut, intr-o rutina casnica si una impusa de societate, si nu mai stiu ce imi place...ce ma multumeste...nu mai stiu ce e al meu, pentru mine...Incerc sa raspund la intrebarea asta...
Voi aveti raspuns?

Dincolo de regasirea sinelui, jonglez intre activitatile unei mame de doi copii fiecare cu nececitati diferite, suficiente cat sa ma ameteasca si sa ma suga de energie zilnic...
Asteptam primavara...Parca suntem la Londra- ploua in fiecare zi...

[mary_lou]

Nu am mai scris demult aici. M-ati vazut pe facebook unele dintre voi si stiu ca sunt persoane care ma urmaresc doar aici. Asa ca o sa fac un fel de update si la jurnal.

Timpul trece cu repeziciune, nici nu stiu cand incepe ziua, cand se sfarseste, sau zilele saptamanii sau datele. Oboseala multa, dar va jur ca simt ca viata nu poate fi mai frumoasa decat atat. Radem destul de mult in ultima perioada. Copii au crescut, fiecare cu personalitatea lui, cu dorintele si mofturile specifice varstei.
Octav, cu activitatile lui – sah, karate, lectii si iesitul afara, are o rutina bine stabilita.E mai intelegator si ma ajuta uneori cu pitica, jucandu-se cu ea sau chiar o supravegheaza uneori.Nu e gelos, din contra e iubitor si destul de protector cu surioara lui.
Teo, e ...nu-mi vine acum un cuvant in minte care sa o descrie pe deplin.Teo, nu are o rutina, Teo nu are un anume program de somn, Teo mananca la ce ora vrea ea si cand vrea prin urmare nici o noua zi nu seamana cu cea care a trecut si se pricepe de minune sa ma in stoarca de energie!Teo are 11 luni, 7800 gr si 66 cm si luna viitoare face un an! Sa-mi spuneti voi cand a trecut ca eu, parca traiesc un vis din care nu mai vreau sa ma trezesc!
Sticluta noastra, Teo merge. Bineinteles sustinuta de maini si la marginea patului, in tarc sau sprijinita de mobila...Am avut un soc intr-o dimineata cand cautand-o in pat, am deschis ochii si ea ma privea de la marginea patului cu ochisorii ei mari...Ce-i drept a exersat mult pana sa ajunga la performanta de a cade in picioare, avand in vedere faptul ca inainte de asta imi cadea de trei-patru ori jos din pat pe noapte! Nici nu m-am gandit vreo clipa sa o pun sa stea in picioare sau premergator, gadindu-ma sa nu o fortez, ca e prea devreme.Kinetoterapia preventiva a avut efect. Fata vrea sa mearga si cu asta basta! De acum distractie pe capul nostru( mai mult al meu, fireste!).
De cand nu am mai scris pe aici, s-au intamplat destul de multe in viata noastra – am fost cu copii la mare, am fost la nunti, cumetrii, am bifat controalele Teodorei cu brio – cardio, neuro, orl, oftalmo, pediatru, kineto- am avut concursuri cu Octav la sah, unde deja se antreneaza pt campionatul national de anul viitor pentru grupa lui de varsta, colectionand pana acum 8 medalii si o cupa :D, a facut Teo rujeola si fireste eruptia dentara.
Nu ma pot plange de rutina, de plictiseala suntem bagati la maxim in priza, de ambii copii.
Despre mine ce sa va spun?!Mi-am prelungit concediul cu inca un an, desi eram foarte asteptata la servici incepand cu 1 august, dar am realizat ca timpul pe care il acord copiilor mei este nepretuit si n-o sa mai am vreodata ocazia sa ma bucur de ei, asa cum sunt acum si apoi pe Teo este foarte greu sa o las undeva, cu cineva – rar sta cate o zi la mama, dar nu pot sa abuzez de ea, ca are si ea servici si apoi asa de greu mananca, adoarme si mai greu si e o mofturoasa care vrea numai in picioare! Soacra nu intra in discutie, o bona nici atat.
Trairile ultimului an, noptile nedormite, stresul si-au pus amprenta pe mine – par alb, ten patat, kilograme minus, dar sincer mi se par nimicuri. Imi vreau copii sanatosi.
De ceva timp, am inceput sa imi schimb din obiceiurile culinare- sa mananc mai sanatos, avand in vedere ca noptile ma distrez cu Teo, si noaptea mea de somn se rezuma de la 4.00-9.00 dimineata cu un bonus daca am noroc un somn la amiaza. Uneori cad lata de oboseala si atunci tati imi vine in ajutor.
Cu bune si rele, mergem inainte.Nu ma pot plange. Nu incerc sa schimb ceva.Nu imi doresc nimic altceva, deocamdata.Tot ce conteaza in momentul asta, sunt ei si n-as schimba pentru nimic in lume lucrul asta.
Fireste ca mai am parte si de rautati, judecati, apostrofari, jigniri, pareri care mai de care mai binevoitoare de care nu ma pot lipsi. Am ajuns sa ignor, decat sa raspund in vreun fel, nu pentru ca mi-a disparut limba ascutita :D, ci pur si simplu pentru ca mi se pare un consum inutil de energie (am scris mai sus, motivele pentru care trebuie sa o conserv destul de mult!).
Cam asa stau lucrurile, peste aprope un an de cand a intrat Teo in viata noastra. Cineva acolo sus ne iubeste si sa stiti ca „Sticlutza” noastra (asa cum ii spunea Octav, dupa ce a vazut-o in incubator prima data) este perfecta!
Va pup si va doresc numai bine si sa fiti fericite, sa va bucurati de familiile voastre si de cei apropiati voua!

Ps. Teo mi-a facut un mare „bine”, mi-a resetat telefonul prin urmare, toate numerele de telefon salvate in telefon si nu pe sim, le-am pierdut – Mioara, Jo, Adi, Rox, Alina, Raluca, Larisa, Gabi, Driana,Bibi, Diana C, Mira, Nuti...Imi dati voi un sms/mesaj privat cand puteti numai sa va semnati, ca as mai vrea sa va mai sun.Cele care nu se regasesc enumerate, inseamna ca le am!
Eventualele greseli de ortografie, exprimare s.a.m.d, puneti-le pe seama oboselii, deja pitica ma escaladeaza! Am inceput episodul 1 din distractia nocturna!!

[luciangabriel]

Ma bucura nespus pentru voi !