by Arheoloaga » Mon Jun 14, 2010 7:05 pm
Rasfoiam zilele trecute paginile virtuale ale webului in incercarea disperata de a ma destinde…si mai ales de a ignora cele foarte multe grade la umbra. Imi place tare mult sa urmaresc discutibile de pe forumuri sau din cadrul grupurilor de pe social network-uri, chiar daca nu intervin de prea multe ori. Este totusi o forma de a interactiona…nu este cea ideala insa oricum, la capatul celalalt al monitorului sta intotdeauna cineva care are un raspuns, o solutie, o parere. Imi plac mai ales discutiiile cu al caror subiect eu nu am absolut nimic in comun. Veti fi surprinse cate pasiuni naste “efectul giroscopic” de exemplu….Ptiuuuu…o gramada de posturi, de pareri, de contradictii…In sfarsit…nu exista subiect pe lumea asta care sa ramana fara raspuns (ca or fi raspunsuri bune sau nu imi este greu sa stabilesc…deh…neuroni mai pasnici, de umanist).
M-am oprit pana la urma la un citat al lui Octavian Paler de pe “reteaua sociala” cea mai in voga si am citit opiniile celor inscrisi si…m-am perpelit in focul verii si pana la urma am renuntat a mai raspunde.
“Romania nu e doar o tara. E un destin”; ; “daca toti cei plecati ar fi inteles si ei asta acum, poate, nu am mai fi atat de jos...” spune un user…altul “pentru mine inca mai reprezinta ....ceva suficient cit sa ma tina pe loc”.
Eu ma gandesc daca destinul este extra- corporal…sau daca il avem in noi. Ma gandesc ca nu ma consider “plecata” ma gandesc la destinul imaginat de Paler. Imi este rusine sa recunosc, rusine de mine insami, ca am descoperit dragostea de patrie, nu de tara, nu de locuri ci de patrie abia la 1500 de kilometri departare. Probabil ca, pentru multi ani de aici inainte as fi considerat Romania ca un dat de fapt, ca un loc ce mi se cuvine sau un loc care imi este dator cu ceva…doar pentru ca acolo i-a venit sorocul mamei mele.
Am vrut sa scriu pe site-ul respectiv despre romanism, despre natie…despre lucruri prea mari pentru statutul meu, asa ca pana la urma m-am intors la locusorul meu. Pe undeva imi pare rau ca cineva…nici nu stiu in momentul asta cine sau de unde este a considerat ca dragostea de tara trebuie sa te tina pe loc sau ca, poate fi o dovada de devotament. Este clar ca parerea mea este total alterata de faptul ca traiesc in alta parte decat acasa dar totusi…”a sta pe loc” anuleaza orice posibilitate de a evolua, de a avea si de a lupta pentru un ideal. “ A pleca” sau “a te intoarce” presupune ca intre timp, ceva tot ai facut…”Cevaul” asta poate fi cautarea fericirii, in orice forma a ei: dragoste, avere, aventura…”Cevaul” asta te transforma pana la urma intr-un bun roman.
Ce prostii idealiste imi trec prin minte… pana la urma ar fi de ajuns sa fim buni cetateni pentru a fi buni romani si sa meritam un destin mai bun, insa asa cum Maiorescu intuia acum mai bine de un secol…avem de depasit “formele fara fond”.
Destinul meu il port cu mine, in mine...
Fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens.
![[:)]](./images/smilies/zambet.gif "Zambet")
).
![[floare]](./images/smilies/floare.gif "floare")
![[pupi]](./images/smilies/pupic.gif "Pupi")
![[dansez]](./images/smilies/icon_bananadance.gif "dansez"){kind=icon}
