Esti parinte divortat? Sau parintii tai au divortat?

[oare]

acum inteleg prin ce a trecut adeluta dupa ce a citit aici. cam acelasi lucru se intampla si cu mine. fac ce fac si ma intorc la calculator pentru ca ma framanta nu ce s-a intamplat ci cum sa fac sa evit sa-mi fie influentata negativ viata de cele intamplate si vreau sa si exprim concluziile pe care le trag.
cateva cuvinte aruncate de mama in vara mi-au atras atentia. avem tendinta sa repetam ce au facut parintii nostri, avem tendinta sa suprapunem casniciile noastre cu ale lor si ajungem sa le confundam la un moment dat si mai ales in situatii de criza. e foarte important sa ne lamurim ca trebuie sa ne traim propria viata si sa nu mai lasam trecutul sa ne umbreasca.
nu depinde decat de noi.

[Arheoloaga]

Tot incerc sa scriu inca de cand Adela isi manifesta "teama" de a fi compatimita...apoi am aruncat azi o privire de la birou si am citit concluziile lui Mary...care nu vede cale de "vindecare" a celor care au trecut prin experienta divortului. Sa zicem ca sunt de acord pe jumatate cu amandoua.
De compatimit...nu stiu daca am fost compatimita ca am parintii divortati...sau poate nu mi-am dat eu seama, mai ales ca am tendinta de a vedea selectiv. Eu una nu am simtit ca am ceva in minus...m-am incapatanat sa fiu la fel ca orice alta persoana...ba cred ca pe undeva am avut un motiv in plus sa vreau mai mult de la mine, sa ma straduiesc sa fiu fericita in sensul pe care il inteleg eu. Poate ca psihologii numesc atitudinea mea "negare", pt ca eu imi amintesc cu o nefireasca claritate lucruri de cand aveam 4 ani dar am uitat mare parte din cele intamplate cand aveam 10 sau 12 ani. De aceea de multe ori povestesc copilaria mea de pana in 8 ani...copilaria mea fericita.
In plus...poate parea ciudat, insa faptul ca am fost de colo colo, ca am avut tata vitreg, apoi mama vitrega, familie noua etc...m-a ajutat sa fiu pregatita pentru orice schimbare, sa fiu extrem de toleranta si enervant de calma...asta dupa o perioada in care si sunetul unei furculite in farfurie ma facea sa tresar.
Legat acum de ceea ce a scris Mary...eu ma intreb oare ce s-ar fi ales de mine daca parintii mei ramaneau impreuna...si nu imi place ce imi imaginez. Da, mi-as fi dorit o mama minunata, abnegata si...dar nu as fi avut-o chiar daca ai mei ar fi ramas impreuna...de dragul copiilor. In mod sigur evolutia unui copil dupa un divort depinde si de societatea in care traieste si de...caracterul copilului...de personalitatea care se contureaza. Vad o mare diferenta si intre evolutia mea si a surorii mele...ea o razvratita...mereu impotriva tatalui meu si a nevestei, purtand in suflet o enorma suferinta iar eu...fara prea multe de zis, convietuind cu toate...asa cum s-au intamplat. Nu zic ca e bine...dar asa a functionat psihicul in cazul meu.
Nu am vorbit nimanui despre perioada aceea asa cum am scris aici...se vede ca aveam nevoie. Poate ca acum era momentul..si ma bucur ca nu simt ura sau ranchiuna sau regrete...poate doar tristete pentru toate sufletele ce au trecut prin asta; eh...si de ce sa nu zic ca nu ar fi stricat sa fiu ceva mai sigura pe mine...insa la urma urmei asta sunt...

[adeluta75]

Eu ce mai pot sa zic? Raluca ,aceiasi situatie e si cu sora mea...eu vreau sa cred ca am iesit la tarm,sau cel putin nu mai am mult..dar sora mea inca mai inoata si probabil va mai inota catva ani buni de acum incolo.
Ma bucur ca ai revenit cu postarea ta...pot sa te redescopar..pentru mine e foarte important sa stiu ca nu sunt singura"necajita" care ma chinui sa dezgrop mortii...nu asta mi-a fost intentia,mortii sa se odihneasca in pace si sa-si gaseasca linistea...al meu mort sunt sigura ca si-a gasit..am avut eu grija de asta si in locul surorii mele.
Apoi daca suntem "vindecate " sau nu numai dumnezeu stie...tu esti cu siguranta un exemplu viu ca viata bate filmul.ca ai un suflet de o modestie si o curatete rara....ca daca vii dintr-o familie destramata ai depasit demult sa fi"mediocra" cum ne bad altii prin ochii lor..ca ce poti tu sa transmiti prin cuvinte ,nu poate nimeni sa transmita si daca are 10 doctorate....demonstrezi si ai demonstrat ca creierul ti-a ramas intact in ciuda celor ce ti-au vazut ochii.
Iar in ceea ce ma priveste pe mine nu cred ca "thrillerul meu" e mai horor ca al altora...sunt sigura ca multe fete de pe acest forum se regasesc in cel puti o ipostaza a filmului meu de groaza....nu condamn pe nimeni,nu arat cu degetul pe nimeni ca nu e frumos...riscul mi l-am asumat la fel cum a facut si Raluca,Mihaela sau Roxana si celellate fete....stiam ca voi in primul rand poate si condamnata pentru cutezanta mea de a relata atat de amanuntit si de a leza retina unora dintre noi.
Ceea ce am vrut sa scot eu in evidenta,e ceea ce a scris si MIOARA..sa invatam din greselile parintilor nostri si sa nu dam voie sa se repete si in viata noastra...ca fiecare generatie ia din urma si ceva bun nu numai durere,iar cele bune sa se inmulteasca iar poate peste 2-3 generatii urmasii mei sa aiba o copilarie asa cum mi-as fi dorit sa o am.

[adeluta75]

[aceeasi_eu]

Eu de cand am copiii ma framant teribil sau mai degraba ma intereseaza cat de mult pot influenta parintii destinul copiilor.Cineva imi spunea zilele trecute ca acord prea mare importanta detaliilor. Citind acum ce ati scris voi(imi cer scuze ca nu fac referire la persoana,dar am aprofundat tot) am realizat ca DA,copilaria ne este influentata de parinti,de mediul in care ne desfasuram si cat incercam noi sa ne detasam de familia care ne-a creat anumite stari..in familia noastra pe care o creem avem tendinta de a prelua din familia de baza.
Stiti,
noi am fost educati sa ne respectam parintii si sa nu ripostam,sa ii criticam.Am citit Alice Miller,aceasta spune ca acea terapie de iertare a parintilor care ne-am marcat prezentul,nu are efectul scontat intotdeauna fiindca chiar nu putem ierta ,daca nu ii intelegem.Si credeti-ma ca eu asa sunt!
Eu la randu-mi am dezvoltat complexe fiindca mama a avut frustrari in copilaria mea.Mama tot timpul a fost criticata ca nu e suficient de curat in casa ,ca nu e mancare suficient de buna...iar eu aveam o teama sa nu devin astfel.Legat de obsesia ei pentru a citi,atunci ma enerva...acum am preluat-o.Iar cu divortul parintilor mei...mereu ma gandesc daca ei nu i-ar fi fost mai bine.Nu stiu de ce dar pe noi,eu si fratele ne-as fi vazut ok,daca parintii divortau.

Revenind,
Alice Miller,spune ca acum adultul daca nu poate ierta ar trebui sa discute,ba chiar sa recunoasca ca isi uraste parintele,sa ii spuna acestuia ce rau i-a facut...apoi sa incerce reconcilierea.Doar asa poti sa te desprinzi de trecut si sa lupti sa accepti influenta lui asupra prezentului.
Legat de cuplurile divortate,asta gandesc si eu:intotdeauna exista doi vinovati!
Insa acele persoane care isi refac casnicia oare nu pot avea o casnicie fericita?
Eu cred ca da! Depinde de fiecare in parte,iar ca sa poti depasi criza unei a II-a casnicii,trebuie sa nu te gandesti mereu la cealalta,sa nu faci comporatii,sa ai senzatia ca trecutul se repeta..fiindca exact cum preluam comportamente din familia de sange(parintii),asa avem tendinta de a prelua obiceiuri din prima casnicie...ba chiar avem tendinta de a ne indragosti de acelasi tip de barbat,cu greu putem sa alegem un alt gen de barbat.

M-am amuzat putin cand am citit cuvantul,,nacajite''...
Stiti ca toti avem cate o istorie...si e bine sa ne-o impartasim,ne ajuta sa o depasim...
(ma bucur sa va cunosc)

[mary_lou]

[oare]

sa uitam sau sa iertam suferintele indurate? e greu de spus. eu as opta pentru iertare. si stiti de ce? asa cum s-au priceput, parintii nostri ne-au oferit mult mai mult fata de acei parinti care si-au abandonat copiii in orfelinate. am vazut zilele trecute un reportaj cu o parte din copiii adoptati in sua imediat dupa '89. o singura fata isi mai amintea prin ce trecuse pentru ca atunci cand a fost adoptata avea 5ani. si nici nu va putea uita vreodata pentru ca pe piciorul ei exista si acum urma lantului cu care a fost legata de pat. in secunda aia imi venea sa o sun pe mama si sa-i spun cat de mult o iubesc.
copiii nostri ne uimesc prin replicile pe care ni le dau si ne spunem de multe ori ca au evoluat foarte mult in raport cu noi la aceeasi varsta. oare nu acelasi lucru se intampla si cu noi si cu parintii nostri. sunt intrebari pe care noi ni le punem dar lor nici nu le-ar fi trecut prin cap.
poate ca ar fi bine sa discutam cu ei si sa nu-i judecam ci sa le aratam ca au gresit dar ca am inteles circumstantele. sa salvam ce se mai poate salva. sa nu creada nimeni ca nu-si fac reprosuri. problema e ca mentalitatea ii opreste sa si recunoasca.

[bucurroxana]

ai dreptate miora cu mentalitatea asta. in ceea ce ma priveste am avut o copilarie fericita indestulata caci tata era navigator aveam casa masina si rude in jurul nostru. lucrul la care am junduit mereu ca si copil a fost sa imi aud parintii spunandu-mi " te iubesc". niciodata nu am auzit asta si mereu ma intrebam de ce oare ce ar trebui sa fac sa aud si eu asta. de aceea mi-am jurat ca ii voi spune copilului meu asta si sincer nu trece nici o zi in care sa nu ne declaram dragostea reciproc acelasi lucru se intampla cu sotul caci tare mi-au lipsit cuvintele acestea

[analy]

...imi iubesc mama si tatal pe care nu la-m vazut de multiiii ani si de care nu mai stiu nimic nici daca mai traieste ....da.. il iubesc mi-e dor de el chiar daca ma batea ,incerc sa pun in fata tot ce a fost frumos si sa nu-l uit niciodata tocmai pentru ca mi-am dorit din suflet ca ei sa nu se desparta niciodata si sa fim o fam. fericita .Nu pot sa nu iubesc fiinta care a acceptat sa ma creasca din momentul in care femeia care ma nascut ma dat ,iar pentru asta voi sterge cu buretele tot ce ea a gresit fata de mine.

[jo_ana]