by robertzica » Sun Nov 09, 2008 7:41 am
Adriana,
nu am mai trecut de multa vreme pe aici... imi pare rau ca ai problemele astea de sanatate dar... cu siguranta se vor rezolva. Bine ca au reusit sa isi dea seama care este problema cu stomacul si nu te mai chinui cu tratamente aiurea...
Cat despre faptul ca nu esti o mama buna... Nu te mai chinui cu asemenea ganduri. Poate nu esti o mama perfecta (dar cine este???) in nici un caz nu te gandi ca nu esti o mama buna. O iubesti prea mult pe Irinuca sa poti gandi asa ceva.
Cat despre deciziile pe care le iei legat de ea... poate ai sa mai si gresesti dar, cu siguranta, nimeni nu stie mai bine decat tine ce este mai bun pentru ea, trebuie doar sa iti asculti instinctele.
Ce cred oamenii de pe strada cand copiii altora plang de mama focului? Pe mine nu m-a interesat niciodata. Si luni am avut parte de o scena nu tocmai placuta: am avut multa treaba in oras si a trebuit sa o iau si pe Irina cu mine sa ii fac pasaport... ne-a apucat ora 3 pe drum iar ea era extrem de obosita, la un moment dat, la metrou pentru ca nu am ridicat-o sa stea agatata de o bara... s-a trantit pe jos. Nu plangea, nu spunea nimic, doar s-a intins pe podea... cu hainutele curate in praful ala. Evident ca vreo doua pricepute s-au uitat la mine ca la extraterestrii cand i-am spus ca eu nu o ridic de acolo ba chiar o las sa stea cat are chef pentru ca nu o pot ridica. A stat fix 30 de secunde pe jos dupa care s-a asezat in carucior si a adormit... Eu am ajuns la concluzia ca atunci cand copilul e in criza (crize care sunt normale in jur de 2 ani pentru ca acum incepe sa isi descopere eul si, implicit, sa descopere frustrarile si modul in care le poate face fata) cea mai buna solutie este sa aparenta ignoranta a situatiei ca doar... ce spectacol are valoare fara spectatori? De multe ori i-am explicat ca trebuie sa plecam dintr-un anumit loc si ca eu plec chiar daca ea mai are de gand sa ramana... in secunda 2 m-am intors si am plecat... iar ea a venit cumintica si m-a prins de mana fara sa spuna nimic.
Intotdeauna am avut grija sa nu isi faca rau, sa nu faca rau altora si sa nu strice ceva... acum pot sa spun ca ne intelegem foarte bine cu mici exceptii. Iti doresc sa gasesti metodele care se potrivesc Irinucai tale si sa reusesti sa te detasezi de gandurile negative legate de rolul de mama.
Eva... eu una nu cred ca mi-ar fi prea roz sa imi cresc copilul fara tati pe-aproape. O iubesc enorm de mult pe Irina si as face enorm de multe lucruri pentru ea (cu siguranta ca la fel va fi si cu cea mica), avem o relatie extrem de afectuoasa noi doua dar... relatia pe care o are cu tati este una cu totul altfel si de care nu as lipsi-o pentru nimic in lume.
Despre cat de greu este sa cresti copilul de una singura... cred ca jurnalul Adrianei spune multe iar daca mai e nevoie iti mai poate povesti, cu siguranta...
Va pup!