by iolaru » Wed Nov 15, 2006 5:10 pm
Fetita mea are 7 ani si jumatate si am ingrijit-o singura, de cand s-a nascut (tatal ei era mai tot timpul plecat, iar cand ea a implinit un an si o luna ne-am despartit). Mi-am dedicat ei tot timpul meu liber, incercand sa nu neglijez nici sarcinile de servici - nu exagerez deloc daca spun ca a fost cumplit de greu, in conditiile in care parintii mei sunt departe (ne vedem cam 3 saptamani pe an, desi vorbim foarte des la telefon) si nici nu am gasit o femeie cumsecade care sa stea cu fetita in timpul cat eu sunt la serviciu (de fapt am gasit vreo doua de treaba, dar s-au angajat cu carte de munca, iar celelalte erau rautacioase si mai ales imprudente.) De aproape un an fetita s-a obisnuit sa stea singura acasa pana ma intorc eu de la serviciu - acum e deja eleva in clasa I si e cuminte, isi face si lectiile singura. Imi aduce cele mai multe satisfactii sufletesti, desi cu atat mai mult imi da cele mai multe motive de ingrijorare - deseori imaginate, poate, de mine, pentru ca acest copil merita tot efortul de care sunt in stare. Cred ca imi va prinde bine sa conversez cu voi pe acest forum, pentru ca desi am o droaie de motive pentru a ma considera unul dintre cei mai fericiti parinti, recunosc ca uneori gasesc motive de ingrijorare. In plus, incercand sa nu neglijez realizarile profesionale, sunt cam nervoasa si in ultima vreme am inceput sa o cert si sa ridic tonul pentru cele mai neinsemnate greseli ale ei (de exemplu ca isi pateaza o bluza, ca nu s-a schimbat in haine de joaca dupa ce a venit de la scoala etc.)
![[cool]](./images/smilies/cool2.gif "Cool!")
Nu sunt fericita ca sunt singura, fara partener, sunt fericita ca am un super copil, suntem sanatoase amandoua si ca Dumnezeu este alaturi de noi si ne ajuta sa traim frumos si decent. Eu cred ca se poate si in situatia noastra sa ne facem viata frumoasa!
