Un articol care va poate interesa

[mina]

[ananda]

realitatea e ca traim intr-o societate care, in ciuda sloganurilor de genul " nu conteaza sa castigi ci conteaza sa participi" pune foarte mult accentul pe competitie, pe concurenta, pe cine e "primul". (de altfel acele sloganuri au aparut tocmai ca o reactie la acest spirit competitional excesiv).

competitia incepe inca in faza de sugar: ma duc in parc, vorbesc cu o mama al carei copil era cu o luna si jumatate mai mare decat al meu, imi zice ca al ei zpune "Pa" si face "bravo"... "Cum, al dumneavoastra nu face?" ce era sa-i raspund, ca si al meu face chestii pe care al ei nu le face? intram in competitie si nimeni nu ma mai scotea de-acolo! nu vreau sa-mi imaginez cum e la gradinita!

nu stiu cum e sistemul de invatamant in alte parti, dar in Romania e foarte prost conceput: nepotul meu care a plecat in Canada a trecut acolo direct cu 2 clase inainte, pentru ca avea notiunile necesare. ideea e ca se invata o gramada de notiuni teoretice prost explicate si fara nici o legatura cu aplicatiile lor practice.

sunt de acord cu mina, exista o cale de mijloc intre a nu stresa deloc copilul si a-l stresa excesiv, dar adesea acea cale de mijloc e greu de gasit. si pentru ca societatea nu prea se straduieste in acest sens ramane ca noi, parintii, sa o gasim pentru copiii nostri.

pana la urma meditatiile la limbi straine ar fi cu totul nenecesare daca s-ar invata ca lumea la scoala!

ceea ce am incercat sa fac cu alti copii voi incerca si cu al meu: sa-l invat sa invete! sa-l invat sa-si dozeze efortul si sa obtina maximum de informatie cu minimum de efort. si sa vada si o utilitate practica a acelui efort. daca am invatat ceva in cei 19 ani de scoala de pana acum (fara sa mai punem la socoteala si rezidentiatul, care tot scoala e considerat), acel ceva in asta se poate concretiza cel mai bine. am invatat sa obtin informatia de care am nevoie fara sa ma stresez. si a fost extrem de greu, pentru ca nimeni nu te invata asta la scoala, din contra!

multi profesori fac chiar eforturi sa-si terorizeze studentii (nu e prea e cazul in alte tari, dar in Ro se poarta!) colegii mei se uitau lung la mine cand le ziceam (in facultate) ca profesorii aia sunt si ei oameni, mananca si excreta la fel ca noi si daca ar fi chiar asa destepti cum incearca sa para nu si-ar bate capul sa streseze niste amarati de studenti.

[MariaParvu]

hai ca ma bag si io in discutie...

cum inveti un copil de 8 ani sa invete? cum il inveti sa-si dozeze efortul? (ma intereseaza dpdv profesional, ca recunosc, io n-am fost in stare sa invat copii de 15-16-17-18 ani sa invete. eu una, am invatat sa invat in facultate...)

iar despre cum se obtine informatia cu minim de efort... hm, un exemplu mic ar fi ca multi nu stiu sa adune sa scada, ca au invatat sa foloseasca calculatorul... ce avantaj e aici? nu zic sa fie copilul plin de meditatii, da' nici sa nu fie in stare de un minim necesar.

[gazzella]

pentru a cunoaste gardinitele waldorf trebuie sa te apropri de pedagogia steineriana
noi suntem acum intr-o situatie dificila
pe de parte nu vroiam sa-l dam la gradinita pe de alta parte ma regasesc cu un copil singur caruia ii lipsesc tovarasii de joaca.
toti copiii de varsta sa sunt institutionalizati.
il duc in parc in fiecare zi, la jocuri, dar doar daca are sansa sa intalneasca 2-3 copii si aproape niciodata aceasi
nu are niciodata timp sa interectioneze cu acei copii decat foarte putin
lui Felix ii ia timp sa-l studieze pe celalalt, sa se aproprie sa se dezlantuie.
pe cand totusi a facut-o bunicul si-a luat nepotul si-a plecat
asa ca nu ne ramane decat sa ne alaturam grupului de prieteni pe care-i avem in parc si cainilor acestora, cu totii adulti
ei, in acest punt ajunsi e imperativ sa-i gasesc o comunitate pe masura lui, dar cum fac?
singura posibilitate e sa-l trimit de la anul la gradinita acolo unde se mai vad copiii.
copiii nu fac parte din viata familiei, de la 8 la 5 sunt instutionalizati, de la 5 sunt abandonati in fata televizoarelor, play station, papusilor barby in cel mai fericit caz pentru ca si parintii dupa o zi de munca au nevoie de timp sa gateasca, manance, sa se reculeaga.
si atunci unde e familia????
mina, cresele, gradinitele sunt o realitate relativ noua in peisajul cotidianului nostru
au inceput sa apara odata cu puternica industrializare ca o necesitate de a afida copiii in timpul procesului de productie.
dar hai sa ne amintim ce se intampla inainte.
copiii ramaneau acasa cu mamele pana la varsta de 6-7 ani.
nu existau marile aglomerari urbane, viata era mai mult rurala, copiilor li se deschideau usile pentru a fi lasati liberi sa se joace cu cei mici, cu cei mai mari.
prin intermediul jocului liber invatau sa socializeze, sa se responsabilizeze. copiii invatau treptat sa se desparta de mama, cei mai mici erau in compania celor mai maricei fara mama, dar cu mama prezenta in comunitate pregatita pentru a interveni.
grupul de copii era integrat micii comunitati, nu existau toate aceste delimitari clare care exista azi in marile aglomeratii urbane.
casa: doar mama si peretii casei
ambient lucrativ: doar colegii de munca, de birou
ambient ludic-didactic: doar educatoarele si copiii (in mod riguros impartiti pe grupe de varsta )
ambient recreativ: cele 2-4 saptamani de vacanta si micile si putinele iesiri
deci cum vezi gradinita oricat de bine ar fi conceputa este un spatiu care rupe copilul de o naturala desprindere.


ei si acum tre sa ne pregatim sa iesim, mai bine de un km de-a lungul unei superstrade aglomerate, poluate, plina de resturi menajere pentru a ajunge intr-un parc unde nu sunt constransa sa isterizez copilul cu "nu atinge", "nu face", unde pot sa-l las sa exploreze liber mediul inconjurator
tot mai des imi spun ca-i o situatie de rahat, de ce n-am putea simplu sa le deschidem portile, sa le spunem:
e dai! dute si te joaca cu Ionel, Gigel!
de ce nu pot sa-mi vad copilul ca se intoarce obosit, dar fericit pentru o bucata de paine cu lapte pentru ca pe urma sa fuga din nou la joaca.
unde sunt acele: "inca 5 minute, mami"? 5 minute care se transformau in ore langa alti copii mici si mari cu jocuri inventate, reguli create de ei

[gazzella]

ananda, eu nu am acceptat niciodata sa ma pun in competitie cu alte mame.
ma refer la micile cretinati gen: "fa ciao, puit"
in primul rand nici nu as fi avut cum sa ma pun in competitie cu ele neavand aceleasi valori
cand ma intorc am sa incerc sa ma explic

[Claire]

[Claire]

[ananda]

maria, ar fi multe de spus. in primul rand e mult mai greu de facut asta din perspectiva profesorului care are - cel putin in Romania - 30 - 40 de copii FOARTE diferiti intelectual, afectiv, ca nivel de pregatire (cum spui si tu, unii nu stiu nici tabla inmultirii).

eu nu sunt profesoara, am dat insa ani de zile meditatii la engleza si, mai rar, la mate. nu eu m-am oferit, pur si simplu erau elevi de-ai mamei (care-i profa de franceza) care m-au intrebat ei daca nu vreau sa facem engleza impreuna! din fericire am avut parte de copii cu un nivel de inteligenta mediu sau peste medie, nu cred ca m-as descurca sa fac ceva de genul asta cu cei pe care chiar nu-i duce capul deloc.

paradoxal, pana la un punct e mai usor sa inveti sa invete un copil mai mic: sunt mai deschisi, au mai putine retineri, totul e sa reusesti sa le captezi si sa le mentii atentia.

multe chestii le-am invatat de la fostul prof de mate din egnerala: desi ne mai dadea cate-o castana ocazional, toata lumea il adora si se straduia sa invete la mate. de ce?

era foarte serios in timpul orelor, in sensul ca-si facea treaba corect, indiferent alti factori. sesiza imediat cand oboseam si destindea atmosfera cu o gluma sau povestioara care avea legatura eventual cu matematica (genul acela de "stiati ca?" din istoria matematicii, dar si alte chestii). juca adesea cu noi jocuri logice sau ne motiva cu chestii de genul: "cine rezolva problema asta ia 3 de 10!". era corect cu pedepsele, care erau proportionale cu fapta, si oferea multe recompense. si facea cu noi multe activitati extrascolare, iesiri la munte, grup de muzica, jocuri, care-l transformau pe BAU BAU intr-un prieten.

ce am invatat de aici: copilul terbuie sa vada in profesor(parinte) o persoana de referinta, la care sa se poata raporta. copilul invata mult mai bine intr-o atmosfera destinsa, relaxata, dar in care stie foarte clar ca exista niste limite si reguli care nu trebuie incalcate. inveti mult mai usor atunci cand exista un "carlig" pozitiv (de genul povestioarelor respective) pentru ca memoria afectiva se sumeaza cu cealalta...

restul lucrurilor pe care le-as mai spune sunt ceva mai personalizate, presupun o cunoastere destul de buna a copilului si un contact ceva mai strans cu el decat are profesorul in clasa.

diferite persoane au diferite moduri de-a acumula informatia si de-a-si doza efortul. una dintre problemele unui copil e ca el nu prea reuseste sa identifice care-i sunt punctele forte: unul are o foarte buna memorie vizuala si atunci invatatul trebuie sa fie centrat pe vizual, cu carioci colorate si scheme simplificate. altul are o buna memorie afectiva si retine mai usor daca aude informatia intr-o conversatie decat daca o citeste... s.a.m.d.

copiii (mai ales cei mici) nu stiu sa schematizeze, nu stiu sa faca rezumate - e foarte important sa faca exercitii, explicandu-li-se
care detalii sunt semnificative si care nu. surprinzator, de multe ori nici cei mari nu sunt in stare sa faca asta!

de asemenea nu stiu sa-si creeze singuri formule mnemotehnice - dar pot invata.

nu prea stiu cum sa lege informatia noua de ceva cunoscut - asta de multe ori n-o stiu nici adultii! corelatiile presupun nu numai un nivel intelectual destul de ridicat dar si un nivel al cunostintelor care sa permita acele asocieri...

nu stiu la ce folosesc efectiv chestiile pe care le invata in viata reala (un exemplu: nimeni nu mi-a explicat in liceu la ce folosesc matricile sau integralele, intamplator mie-mi placea matematica si mai invatam si din proprie initiativa, dar altora li se pareau niste chestii total rupte de realitate si inutile!)

nu stiu sa se odihneasca atunci cand s-au plictisit si pe urma sa reia activitatea (ei ori renunta complet la activitate ori o lalaie la nesfarsit, devenind si mai obositi, si mai plictisiti...)

de asemenea foarte important mi se pare ca fiecare copil sa aiba cateva materii care-l intereseaza mai tare si la care sa studieze mai intens si in rest sa nu-si piarda timpul cu celelalte (asta am inteles-o devreme in viata si mi-a prins bine ).

ce mi se pare grav in invatamantul romanesc este aceasta tendinta de a baga pe gatul copiilor de toate in cantitate cat mai mare si fara sa conteze cat inteleg sau cat ramane dupa un an in creierul lor.

pana la urma ceea ce conteaza e informatia operationala, cea pe care o folosim in viata reala! ca doar de aia facem scoli, nu ca sa luam note si calificative de care nu-i pasa nimanui dupa ce ai terminat facultatea.

[cristina_gl]

[bren]

sunt de acord cu ananda