Intr-o zi, am aflat ca are timp mai mult. Mama ei era plecata toata ziua de acasa. Asa ca am invitat-o sa jucam un joc mai putin obisnuit, pe care nici eu nu il mai jucasem.
Trebuia sa iesim dintr-un labirint destul de complicat, doar ca de data asta labirintul nu era pe hartie, ci era unul real, cu pereti de piatra, mai inalti ca noi.
Am luat-o de mana si i-am spus: parintii mei mi-au spus mai demult ca, daca voi intra in vreun labirint, sa merg mereu in partea stanga, la orice intersectie. Astfel, daca ma ratacesc, voi sti cum sa ma intorc. Sa nu uitam asta si nu cumva sa imi dai drumul la mana !
Am mers asa pana s-a inserat. Ne-am afundat atat de mult in labirint, incat nu am fi avut timp sa ne intoarcem pana se intuneca. Asa ca am decis sa mergem mai departe, poate gasim vreo iesire...
Flori era de-a dreptul speriata. Se gandea ce tare o va certa mama ei si ii era frica. La un moment dat, s-a desprins de mana mea si a pornit, alergand, in alta directie. Am strigat dupa ea, am implorat-o sa se intoarca, dar nimic. "Stanga. Nu uita sa mergi in stanga!" parca ii auzeam pe parintii mei. Asa ca m-am oprit sa ma odihnesc. Oricum, pe intuneric, nu mai vedeam nimic.
Am adormit si i-am visat pe mama, pe tata, care ma priveau cu blandete si imi spuneau sa fiu linistita, ca atunci cand voi avea nevoie, ei vor fi acolo. Mi-au spus ca nu am cum sa ma ratacesc... trebuie doar sa continui drumul. Doar sa continui.
Nu stiu cate zile, ani au trecut, insa acest joc a devenit parte din viata mea. Imi placea, fiindca imi apareau mereu in fata ochilor acele orase minunate din albumele tatei, marea, oameni deosebiti, iar cand aveam nevoie de parinti, ei erau mereu acolo, aratandu-mi drumul.
Ma gandeam des la Flori. As fi vrut sa vada si ea minunatiile astea.... oare a gasit drumul spre casa?.... ma intrebam daca a certat-o mama... daca i-a placut jocul... Nu, cu siguranta nu i-a placut.
Trebuie doar sa continui drumul.
....................................................................................................
In dimineata aceea am simtit ca se va intampla ceva special, pana si razele soarelui se reflectau altfel pe ziduri....
Mi-a aparut in fata ochilor si nu stiam de ce imi e asa de familiara. Era casuta aceea modesta, mica, cu gard ros de vreme. Era casa lui Flori.
Oare cat timp trecuse de cand nu o mai vazusem ?
Sufletul imi era atat de plin de emotie, incat am intrat val-vartej pe poarta si am strigat-o. Ma asteptam sa apara in prag, sa rada, cu gura pana la urechi, sa se bucure.
Au aparut, insa, o fetita si un baietel. Fetita era mai mare. Avea, probabil, vreo 4 ani. Ambii aveau acele luminite in ochisori, care nu reusisera sa se exteriorizeze altfel....
Ma priveau mirati. Nu am reusit sa spun nimic, pentru ca a aparut Flori. Parea imbatranita si nu mai avea acele luminite in ochi.
"Buna", i-am spus. "Vad ca ai gasit drumul spre casa".
"Buna".
Atat. Sec. Cu o privire rece, intunecata, lipsita de orice urma de emotie, de bucurie, de tristete. O privire de sticla.
"Inteleg ca acestia sunt copiii tai", i-am spus, nestiind ce alta replica sa ii dau.
"Da. Ea e Petruta, iar el e Mihai". "Hai, fuga in casa, stiti ca nu aveti voie sa stati de vorba cu strainii", le-a spus pe un ton poruncitor.
"Ce mai fac ai tai ? Mama, tata, bunica ?"
"Bunica a murit de mult. Tata, a murit si el acum vreo 2 ani. Mama e la camp."
"Nu trebuia sa imi dai drumul atunci la mana. Stii, am vazut lucruri minunate... as fi vrut sa le vezi si tu."
Nu a spus nimic. A disparut, pur si simplu, iar eu am ramas in prag, nestiind ce sa mai cred. Imi pare rau ca nu a vazut marea... i-ar fi placut.
Din acea zi nu am mai vazut-o. Uneori ma gandesc sa ma intorc din drum, de data asta mergand pe partea dreapta la fiecare intersectie... Am si incercat. Insa toate drumurile sunt inchise. Pentru totdeauna.
Asa ca nu imi ramane decat sa continui sa merg inainte. Sa continui.
3 octombrie 2006
La multi ani, draga Flori, oriunde te-ai afla !
