Mai..altfel

[cadbury]

Wow, ce complicat! Imi zboara pasarelele pe la cap!... Cum rezisti? Intrebare intrebatoare: De ce trebuie sa fie asa?

[Kristin]

Trebuie sa fie asa pentru ca noi avem antena de satelit, nu cablu.

Si fiindca vrem sa se vada /auda super (prin combina audio sunetul TV se aude ca la cinema).

Mai greu e cu deschisul. Dar si cand asculti si stingi lumina........

[cadbury]

Ei, deci sunt si avantaje... Pana la urma o sa le stii pe de rost, si le vei manui si cu ochii inchisi! Mai greu e inceputul!

[Kristin]

Efectiv nu stiu cum sa reactionez.

Daca mai sun la numarul acela, nu imi va mai raspunde de acum nimeni. Aproape niciodata.

Pentru ca bunica, ea, care raspundea mereu vesela, este imobilizata pentru un timp nedefinit. Bunicul e aproape orb.

Si nu mai sunt veseli.

Si totusi... eu ii iubesc mult. Si as vrea sa ii mai aud !

.....................

[MariaParvu]

povestea despre hi-tech imi aminteste de un curs din facultate, era un fel de economie in matematica sau matematica in economie , care ma plictisea cumplit, ca toate relatiile si deductiile erau pline de indici, si de indici la indici, si tot asha. nu reuseam sa inteleg nimic, nu stiam cine ce reprezinta, ce notatii, ce rezultat, nimic nu pricepeam...

asha ca, Kristin, iti recunosc, am renuntat sa citesc articolul tau despre telecomenzi, ca m-a luat ameteala...

totusi, jos palaria ca ai reusit sa faci asha ceva!

[cadbury]

Imi pare rau pentru bunicii tai!
Cunosc sentimentul, vrei sa-i stii acolo unde erau dintotdeauna, bucurosi sa-ti auda glasul si sa afle despre tine... In schimb, un val mai mare i-a acoperit si ei nu se mai vad... Asa a fost cu bunicii mei dinspre tata, au plecat incet, incet... Unul dupa altul. Apoi a mai ramas doar un numar de telefon, am sunat peste ani si mi-a raspuns verisoara mea, care se mutase temporar cu sotul ei acolo... Stiam ca ea va raspunde dar tot am avut un sentiment straniu cand am format numarul si cand am auzit cum suna... Cu bunicii acestia nu am avut mereu o relatie perfecta si nici foarte apropiata si totusi i-am iubit si pe ei, mereu au avut in inima mea un loc... M-au invatat cateva lucruri de baza in viata, pe care nu le voi uita nicicand. Si i-am tot visat o vreme dupa ce s-au stins. Cand traiau, ii visam cand erau bolnavi, simteam si le dadeam telefon a doua zi, afland ca le fusese rau... E adevarat ca exista legaturi puternice de sange, nu-i poveste...

[Kristin]

Ce sa spun ? Bunicii mei dinspre tata au murit, insa nu am resimtit asa de rau despartirea. Poate pentru ca ne vedeam doar o saptamana pe an, din cauza departarii.

Insa cu acestia - va fi greu sa accept. As putea sa spun ca am locuit la ei, CU ei, deci, vreo 8 ani. Legaturile de sange sunt mult amplificate de acest lucru.

Insa trebuie sa ma maturizez, nu-i asa ?

Imi tot repet asta zilnic. Pana la urma, voi trece (si) peste asta.

Cel mai ciudat e ca stau si ma uit la telefonul asta. As vrea sa sun, e mama acolo, are mobil, as putea vorbi deci cu ei. Dar simt ca nu pot.

O sa fiu tare, o sa sun, o sa vorbesc, o sa inchid si apoi voi mai vedea.

Multumesc mult, fetelor. Mult.

[cadbury]

Suna-i, le vei face o nemarginita bucurie... Cand vorbesti cu ei, adu-ti aminte doar de tot ce a fost frumos, nu te gandi nici un moment la boala si deznadejde, sfideaza-le si traieste clipa asa cum e ea, candva iti vei aminti si iti va parea bine ca ai facut-o... Candva, cand valurile acestea se vor fi retras si sufletul tau va fi ca o plaja linistita, plina de scoici frumoase si sidefii stralucind in lumina lunii...

[Marinela72]

M-am intristat un pic. N-ar fi trebuit imi zic (de parca ar avea vreun efect). E greu, stiu cat e de greu si mai stiu ca nu te poate incuraja nimic uneori. Si te doare usurinta cu care viata merge inainte.
O sa suni...Urasc telefoanele, asa am primit si eu vestea. Sec. Stateam cu receptorul in mana si refuzam sa cred, imi faceam sperante, iluzii...degeaba! Apoi am realizat si nu mai simteam nimic decat durerea surda si grea din sufletul meu. Nici lacrimi nu erau. Se terminase...
Ai grija, te pup si te imbratisez!

[Kristin]

I-am sunat. Am vorbit cu ei.

Tristetea, totusi, isi cere partea ei de atentie.
Asta e...

Va trece.

Ca tot e ora pranzului, va ofer o portie de ciocolata:



Cand mi-ai zambit
azi dimineata
mi-am amintit ca ai ras
aseara
si alaltaseara
si ca ti-ai amintit
de frunzele aramii,
de frunzele verzi,
de frunzele de ciocolata.

Cand am urcat
pe cararile minunate ale soaptei,
te gandeai
ca nu iti amintesti
de cand
si cat
ma iubesti.
Ti-am vazut gandul,
l-am urmarit prin culoarele castelului
si ti l-am furat.

Insa ce conteaza ?
Atat timp cat iubesti ciocolata,
cat musti din ea ca un orb
si vezi cu ochii corzii de chitara
(pictate pe albastru),
si o savurezi
ca si cum ar fi ultima,
inseamna ca stii
... sa iubesti.

Si mai stii ?
Azi dimineata, la cafea,
mi-ai spus ca niciodata,
dar Niciodata,
nu ai sa renunti la frunze,
la albastru,
la chitara...

la savoare,
la satinul care cade
pentru a ocroti
iubirea noastra...