Depresia postpartum

[laura_badea]

[Marinela72]

Cu placere! Am si primit raspuns, o sa stam de vorba chiar daca timpul nu-mi permite prea mult ragaz. Sesiuneeeeeeeeeee

[Marinela72]

S-au intamplat multe de atunci si nu am putut vorbi cu Carmen, o mama ce nu se regasea, ce nu se putea bucura de copilul ei, un suflet chinuit de propriilei ganduri...Nu poti sa nu intrebi: de ce? Te macini si-ti dai seama ca nu poti face nimic, orice incercare de inaintare e un pas ce te scufunda de fapt. Atat am inteles, aparent fara motiv refuza bucuria de a fi mama unui copil sanatos, vesel, care avea nevoie de ea. Ma gandeam ca as fi putut ajuta...Nu lasa sa treaca pe langa tine atatea momente frumoase, priveste-ti pruncul in ochi si vei fi vindecata! Am strigat asta dar tare mi-e teama ca nu m-a auzit...

L-am pierdut pe tata in acea perioada, un deznodamant asteptat (cat de rece suna!), o eliberare de suferinta, boala, lacrimi. Dincolo de durere priveam cu oarecare mila lumea din jur si ma intrebam: oare cine e la rand? In momentele acelea realizezi de fapt efemerul, strangi mana celui de langa tine intr-o incercare disperata de a realiza ca tu esti viu, te simti gol, neputincios, egoist. Am plecat ochii si am ascuns lacrimile, erau ale mele, nu vroiam sa stie nimeni de ele, ma enervau ca se prelingeau pe obraji, pe barba...fierbinti si amare.
Fetita nu a vazut nimic, acum ma intreaba cand se intoarce tataie de acolo de sus..."Niciodata" spun sec, ea nu intelege, suna celalalt bunic ia receptorul in mana si-l intreaba: "esti tataie de la Doamne-Doamne?" Nu pot sa nu zambesc...as fi vrut sa raman in jocul ei dar vraja s-a spart si i-am vazut dezamagirea din ochisori: Nu era tataia Blondu...Incerc sa ii explic: "Stii de fapt acolo sus nu sunt telefoane..." dar mi-o taie scurt: "Sunt cum sa nu, n-ai vazut ca si saracii aia din parc aveau?" O iau in brate si o strang, ma incarc cu energie, cu iubire, ma simt binecuvantata pentru ea, cel mai frumos lucru pe care l-am facut in cei 35 de ani de cand sunt...

[Kristin]

Marinela, mi-a placut mult ce ai scris !

[Marinela72]

Multumesc Kristin!
Scriam mult odata, erau anii aia nebuni, nu aveam ce vedea la tv, calculatorul nu ajunsese inca pe aici si era timp...Scriam la lumanare (ce nostalgic o suna pentru unii) dar aveam 17 ani si nu conta nimic...Mai pastrez unele carnetele pline de ganduri, le citesc si zambesc, au trecut 18 ani de atunci dar ma regasesc in ele; intre doua pagini o poza alb-negru cu marginea zimtata, o intorc si citesc:
"Privesc atent c-o rece-nfiorare,
Un vechi portret, privire linistita,
Suras pe buze, frunte descretita...
Sunt eu adolescentul! Ce schimbare..."
Eram eu atunci, sunt eu si acum si-ntre noi doua...vise, dezamagiri, impliniri, succese, caderi, lacrimi, reusite, sperante, iubire. Si eu!
Noapte buna toamna!

[cadbury]

Marinela, ti-am citit si eu mica poveste, m-am regasit la unele momente, o astfel de depresie am avut si eu inca de la maternitate insa nu era chiar asa de puternica, ma ataca in valuri... Imi mai trecea, imi mai revenea... (O data am uitat daca am alaptat copilul la o anumita masa, a trebuit sa intreb celelalte mame daca m-au vazut pe acolo... Eram stravezie si surescitata, in ziua aceea primisem multe vizite si-n capul meu era de-a valma totul...)
Nici acum nu sunt perfect linistita, inca imi mai fac probleme cu copilul cand se iveste cate ceva si realizez ca probabil sunt una din mamele acelea super-exagerate cu grija fata de pui... Dar incerc sa ma tratez prin autosugestie si printr-un exercitiu de detasare fata de realitatea imediata, incerc de fapt sa gandesc pozitiv... Ma bucur enorm ca au trecut cele mai grele luni, acelea, primele, cu alaptat din doua in doua ore, nopti albe, de leganat, de varsat si schimbat si realaptat... Stiu, multi zic sa te bucuri de toate clipele, ca o sa-ti fie dor de ele mai tarziu, eu insa ma bucur ca unele au trecut...
Sunt convinsa ca mi-ar prinde bine o discutie cu un specialist - de mult visez la asa ceva - insa nu cred ca-mi voi permite vreodata financiar, asa ca-mi "stresez" de fiecare data prietenele prin telefon sau mail cand am cate o stare mai de nedorit , iar ele ma sfatuiesc cum stiu mai bine si faptul ca le stiu alaturi ma ajuta enorm...
Ai mare har la scris, mi-ar placea sa te mai citesc...
Sarutari si numai bine, pupici printesei tale!

[Marinela72]

Si tie multumiri Cadbury...Imi place sa va rasfoiesc jurnalele si chiar daca nu postez raspunsuri, uneori imi ajunge ca citesc. Ma bucur, ma intristez, gasesc vieti interesante, vesele, optimiste, triste, implinite, familii fericite, mame singure, femei puternice. Ma incarc de multe ori cu ceea ce citesc, am un grad de empatie atat de ridicat incat si o stire aiurea la tv ma intoarce pe dos. Apoi ma intorc la ale mele, cu bune, foarte bune si mai putin bune...
Am indoieli. Ma indoiesc ca as fi o mama buna, o sotie buna. Imi privesc sotul si ma tem ca intr-o zi ar putea pleca. E stupid stiu, ce gand e asta venit asa aiurea, pentru ca efectiv nu am motive sa gandesc asa. Il supar uneori, ma iarta pentru ca e bun si pentru ca stie cat de mult il iubesc! Pe el si pe cea mica, ei sunt tot ce am, chiar tot. Pe curand...

[cadbury]

Marinela, sigur ca tu esti cea mai buna mama pentru fetita ta, ti-o spune si ea zilnic in felul ei, cand te saruta sau te imbratiseaza, doar de tine are nevoie, nu de altcineva...
Gandeste pozitiv, incearca sa lasi grijile deoparte... Traieste aceste clipe magice alaturi de familia ta si bucura-te de ele la maxim, le meriti! Nimic nu-i intamplator pe lumea asta...

[jo_ana]

[quote="
Am indoieli. Ma indoiesc ca as fi o mama buna, o sotie buna. Imi privesc sotul si ma tem ca intr-o zi ar putea pleca. E stupid stiu, ce gand e asta venit asa aiurea, pentru ca efectiv nu am motive sa gandesc asa. Il supar uneori, ma iarta pentru ca e bun si pentru ca stie cat de mult il iubesc! Pe el si pe cea mica, ei sunt tot ce am, chiar tot. Pe curand...

quote]

Oare de ce inteleg atat de bine ceea ce spui? La cea mai mica problema a copilului ma simteam vinovata, ca nu fac ceea ce trebuie...prea multe responsabilitati care ne apasa!Si in final toate isi pun amprenta asupra starii noastre generale. Ai dreptate: prea des il supar si eu pe sotul meu, dar niciodata nu m-am ganidit ca m-ar putea parasi! De fapt niciodata nu m-am gandit ca ar trebui sa fiu mai atenta cu el!
M-ai pus pe ganduri si-ti multumesc!

[Marinela72]

Si eu iti multumesc, Jo_Ana!
M-a trezit din somn un gand, l-am alungat si am incercat sa adorm la loc. Aiurea, ochii nu ma mai asculta, urechile cauta zgomote de care sa se agate, corpul se ridica si zboara...Apoi ma intorc si ma privesc, nu mai sunt acolo normal, doar m-am ridicat si zbor. Deschid geamul si ma uit incotro sa o apuc: la stanga spre copacii fara frunze aproape, la dreapta spre zidul gri si fara geamuri, inainte spre marea cea mare si neagra sau in sus spre cerul plin de stele si infinit? Zbor, mi-am zis si trebuie sa ajung sus, cat mai sus...si ma inalt, si mai vreau, si ma imbat de inaltimi si neant si deodata realizez ca e lumina. Prea lumina. Mi-e frica, trebuie sa ma intorc...e ceva ce nu-mi place aici, e prea liniste si ma dor ochii de atata lumina.
Ma apropii de geamul ramas deschis, perdeaua flutura smulsa de o pala de vant, ma strecor usor, usor in asternutul ce nu apucase inca sa se raceasca. Ma simt obosita, cred ca mi se face somn, am uitat si de gandul ce ma trezise mai devreme. Inchid ochii si stau asa, e liniste si bine. Oare o sa mai pot zbura si maine?
Pe curand...