Cand primavara iti aduce aminte sa iubesti...

[cristina_gl]

Cadbury, cata dreptate ai! Cata vreme suntem sanatosi, uitam sa apreciem faptul ca putem merge, putem dansa, putem mirosi, sau vedea tot ce-i frumos in jurul nostru... De aceea ma gandesc deseori ca prea gonim dupa cine stie ce bunuri, idealuri, iluzii... Totusi, fara goana asta de multe ori ne-am simti fara parti din noi. Si idealurile fac parte din viata, la fel ca si iluziile, visurile, ca si faptul ca vrem sa ne fie mereu mai bine (desi aceasta dorinta deseori ne transforma; nu asa cum am vrea, nu intoteauna cu ,,stirea" noastra).
Revenind insa... in vulnerabilitatea noastra ne credem prea puternici. Un paradox? Sau e vorba doar de complexitatea fiintei umane? Mai scriam in caietelul meu, acum cu pagini putin ingalbenite:
,,Natura ne ofera zilnic exemple: viata unei frunze, cu verdele ei atat de trecator, o stea cazatoare, cu lumina ei care ne bucura totusi pentru cateva clipe, dar care se stinge pentru totdeauna in caderea ei eleganta... suntem deci si noi doar ,,clipe suspendate" in vastul univers. Ne credem puternici, atotstapanitori. Dar omul e doar o fiinta mica, neinsemnata, o suflare ce trece prin timp ca picatura de ploaie ce cade in mare. Ar trebui sa luminam mai mult aceasta efemera sclipire, sa iubim mai mult, sa vedem soarele chiar daca e ascuns printre nori."
Eram in perioada in care incepusem sa observ oamenii alergand dupa iluzii, sau asa mi se parea mie. Consideram, in framantarile mele de adolescenta, ca aceasta goana continua este zadarnica. Eram convinsa ca eu n-o sa fug niciodata asa, aparent fara scop, sau cautand doar satisfactii materiale, sau cautand franturi din ce-am fost, asa cum fac acum.
Totusi, ma bucur ca am fost invatata si am invatat la randul meu sa ma bucur si de lucrurile acelea mici, dar importante pentru spirit. Sotul meu nu. M-am straduit mult timp sa-l fac sa le vada. Cand a inceput sa-si dea seama ca fericirea poate sa vina si de la acele aparent neinsemnate lucrui, am obosit...

[cadbury]

Sa inteleg ca el e nemultumit de ceea ce-i ofera viata, ar vrea mai multe?... Da, e greu asa, intotdeauna ne afecteaza si modul in care percepe celalalt realitatea, si inca mult!... Am trecut si noi la un moment dat prin ceva asemanator, a trebuit sa fiu eu cea tare in casa ca sa-l pot sustine moral, sa-l conving ca viata e frumoasa si merita sa te bucuri de ea asa cum e, ca dupa ploaie si furtuna iese intotdeauna soarele. Pana la urma a fost bine... Apoi am mai avut cumpene, dar le-am trecut si pe acelea, cu rabdare... Acum simt ca amandoi ne transformam mereu, ca nu vom mai fi nicicand nici ca la inceput, nici ca acum cinci ani, nici macar ca anul trecut... Pe masura ce viata ne ofera alte si alte experiente, suntem cumva "obligati" sa schimbam unghiul din care privim lucrurile, din instinct, cumva, poate pentru a ne proteja mai bine pe viitor... Si ce trebuie sa ramana ca temelie e dragostea si devotamentul, rabdarea si daruirea continua unul pentru celelalt si amandoi pentru copil.

[cristina_gl]

Da, sotul meu vrea mai multe, dar nu aici e problema. Prin natura noastra, cred ca toti vrem mai multe. Chiar daca acest mai mult difera de la om la om. Insa in el e o continua lupta. A fost crescut intr-un mediu rigid si dur, nevoit sa-si inhibe sentimentele, chiar daca sufletul lui e cald. A fost invatat ca nu conteaza sensibilitatea, sau ca aceasta e dovada de slabiciune. Totusi, mi-a oferit mult romantism, a stiut la inceput sa scoata la iveala nevoia de dragoste. Dar amprenta familiei in care a crescut e destul de puternica; deseori ii este teama sa se dezvaluie, probabil considera ca ar fi o slabiciune si, inconstient, nu vrea sa dezamageasca. Asa cred. N-as mai vrea sa vorbesc despre mama sa, insa, daca ar fi sa-i spun cat de mult conteaza clipa, parfumul de regina noptii, sunetul marii, zambetul lui Cezar, mi-ar reteza-o scurt: ,,prostii".
In timp, sotul meu a inteles ca nu rigiditatea, regulile absurde, inhibitiile etc leaga o familie. Dar am luptat mult pentru asta, deseori am pierdut, am suferit. Asa ca m-am pierdut si eu pe drum, mai ales in perioada in care casnicia noastra devenise o vanatoare de defecte. Acum nu mai reusesc sa ma regasesc, iar sotul meu incearca (cu greutate, renuntand parte cu parte la armura in care a fost crescut) sa recupereze ceva. Dar eu sunt aproape indiferenta la aceste eforturi. De ce oare se intampla asa, de ce nu reusim sa fim pe aceeasi lungime de unda?

[cadbury]

Imi pare rau ca lucrurile sunt atat de complicate. Tu ai o anumita structura, sensibila si romantica si ai nevoie sa te exteriorizezi, iar familia lui vede altfel lucrurile... Orice decizie ai lua, eu zic sa nu faci compromisuri pentru nimeni, continua sa fii asa cum simti tu, nu te lasa ingradita de dragul nimanui.

[cristina_gl]

Cadbury, deja m-am schimbat. Probabil ca si maturitatea isi spune cuvantul, acum sunt mult mai pragmatica decat eram candva. Si asta nu-i rau. Doar ca am nevoie si de momente din acelea in care conteaza mai mult trairile si mai putin concretul din jur. Insa de multe ori eu sunt cea care vrea sa stea bine ancorata in acest concret.
Imi spuneam deseori ca pun prea mult suflet, atat in relatiile interumane, oricare ar fi acelea, cat si in profesie. Mi-am propus mereu sa fiu mai detasata, mai rece, mai indiferenta. Dupa atatea incercari, am reusit, dar nu ma simt bine in acest un fel de ,,alter ego". Sunt ceea ce sunt si asa raman in esenta, desi mi-ar fi placut sa am alte trasaturi native. Poate as fi suferit mai putin...
Acum e cald, prea cald. Astept o adiere de racoare, dar pe fereastra intra doar valuri de aer fierbinte. Parca imi lichefiaza gandurile. O sa revin.

[cristina_gl]

A venit si la noi racoarea multasteptata, desi se pare ca tot o zi calduroasa va fi. A plouat foarte putin azi-noapte, asa cum ploua in Galati. Dar dimineata e placuta.
Aerul acesta racoros si usor umed, cu miros de iarba, imi aduce aminte iarasi de primavara. As vrea sa pot vorbi mereu de anotimpul pe care il iubesc cel mai mult. Mi-as dori sa pot avea primavara in suflet mereu. Sunt atatea promisiuni in verdele acela crud, in bobocii de flori, in soarele bland...
Ieri am vorbit pe msg cu o buna prietena. Mi-a spus ca se simte ca la douazeci de ani. Desi are o fetita, iese din cand in cand cu prietenii, se distreaza... Nu concepe sa nu danseze atunci cand are parte de aceste iesiri, dar nu oriunde, ci in cluburi, discoteci. Eu de ce nu mai vreau? De ce prefer serile linistite, in doi? Terasele cu muzica buna, in surdina? Plimbarile lungi, teatrul? E firesc, e o noua etapa? E doar oboseala? Plafonare?

[cadbury]

Eu cred ca e intr-adevar alta etapa... Si eu tot ambianta asta o prefer... Discotecile - desi nu le frecventam decat extrem de rar - m-au atras doar prin liceu (si atunci nu aveam voie defel si nici cu cine le frecventa, toate prietenele mele erau "copii cuminti" ) si in anii facultatii, doar ocazional, pana am absolvit...Preferam chiar si atunci spectacolele de teatru si concertele simfonice... Apoi am inceput serviciul si m-am maturizat parca un pic cam brusc, din fetita rasfatata a parintilor am devenit profesoara navetista incarcata de responsabilitati, abia daca reuseam sa ma mai relaxez duminicile, la inceput... Restul timpului era munca si naveta, cel mai mult visam pe drum, in trenuri, cu ochii pe fereastra, si acuma imi amintesc cu placere verdele crud al primaverilor pe pajisti... Ma simteam cumva ca un cocor calator... In gara, vineri seara, de obicei ma astepta Lucian, iar week-end-ul insemna plimbari prin parc, in doi, sau cate un film la cinema, sau intalniri cu prietenii, in grup, discutii, veselie - ah, de asta chiar mi-e dor! Apoi ma regaseam, palida de oboseala, lunea inainte de pranz, abia descinsa din cate un tren, cu catalogul sub brat, gata sa intru in clasa...
Acuma... sunt "doamna" de 35 de ani, salutata respectuos de parinti si copii insa in sufletul meu am cam tot varsta elevilor mei... "Carcasa" nu spune mare lucru...

[cristina_gl]

Da... in ultima parte a mesajului tau ma regasesc si eu. Mereu m-am simtit apropiata de elevi, tocmai pentru ca... ma simteam tanara, ca si ei. Este unul dintre motivele pentru care elevii imi lipsesc atat de mult...

[MomMaria]

Buna Cristina,
Am citit si eu jurnalul tau si-ti spun sincer k ma regasesc in el si am acelasi momente de tristete care ma fac sa ma trezesc dimineata cu un gust amar. Dar, cu putin efort trec peste ele si vad cat de frumoasa este viata. Mi-am dat seama cu timpul k aceste momente sunt din cauza faptului k mi-e dor de vremurile din tinerete si as mai vrea sa nu mai am atatea griji, si sa pot face tot ce vreau fara sa depinda cineva de mine. Am zile cand n-as face nimk, as sta asa si m-as uita pe pereti. Cauza: lipsa de activitate psihica. Trebuie sa ne mobilizam, fetelor, sa lasam in urma gandurile negre. Pe mine m-a impresionat enorm un film pe care l-am vazut ieri la TV: o fetita paralizata in urma unui accident la 11 ani, mergea in scaunul cu rotile pe care-l manevra cu limba. Si a reusit sa faca o facultate pe care a terminat-o cu nota 10. Noi, cei sanatosi uitam cat de norocosi suntem si ne umplem capul cu ganduri negre in loc sa gasim o alta activitate psihica placuta si sa fim un model pentru puiutii nostri. Eu am gasit solutia: am inceput facultatea.
Cristina cauta inlauntrul tau acel ceva care te va trezi la viata si bucura-te din plin de ea. Merita traita, e prea scurta.

[cristina_gl]

Multumesc, MomMaria, pentru gandurile tale. Ai dreptate. Chiar si eu m-am intrebat daca, atunci cand ma voi intoarce la serviciu, imi va fi mai bine. Desi sunt convinsa ca, cel putin la inceput, voi fi trista ca nu mai sunt in permanenta langa puiul meu.
N-as putea sa spun ca mi-e dor de tinerete, inca sunt tanara Mi-e dor sa mai fiu ceea ce am fost, sa traiesc mai mult clipa, sa rad mai mult... Dar cred ca o sa reusesc. Incerc. Faptul ca scriu la acest jurnal ma ajuta sa ma detasez putin de mine si sa ma vad ca si cum as avea alt om in fata mea.