Depresia postpartum

[Marinela72]

Multam mult!La asta m-am gandit si eu cand am hotarat sa scriu despre subiectul asta.La faptul ca daca se va intampla cuiva sa treaca prin asa ceva sa stie despre ce e vorba si mai ales sa nu se sfiasca sa ceara ajutor.

[Dana103]

Carmen stii ce am invatat eu in acea perioada (si noi am stat la soacra'mea, cica sa ma ajute)? Ca e mai bine singura decat cu niste persoane care se dau cunoscatoare dar sunt mai nestiutoare decat tine. Se pare ca fetele daca vor sa nu aiba depresie:

[carmenbur]

Asa e Dana103. Oricat de nestiutoare ar fi o mamica, mai bine sa fie lasata in pace decat ajutata asa de toti "priceputii".

[alovel]

[carmenbur]

Cu Cristinel totul a fost perfect. I-am spus sotului ca nu vreau sa calce nimeni in "vizita" prima luna, pana ne obisnuim cu bb si ne facem program. El si-a luat concediu si ......trai pe noi. Sotul meu stie sa faca de toate, asa ca nu aveam nevoie de nici o bunica. Mai nasol a fost cand la 3 saptamani dupa ce am nascut, sotul meu a fost operat si el. Atunci sa vezi 2 handicapati cu 2 copii mici . Dar a fost bine in final.

[ella-o]

Eu nu am trecut prin acea perioada.Am avut o fetita tare cuminte.Tzitzi si nani.Atat.Nici nu stiam cum plange,scotea niste suntete ca sa ma anunte ca ii trebuie tzitzi.Era greu cu programul de somn,dar de multe ori noaptea sotul meu o punea la mine la tzitzi si dupa ce manca o punea inapoi in patut.Eu dimineata ma trezeam speriata ca fetita mea nu a mancat nimic! Primele 2 saptamani au fost mai grele si eram putin depresiva.Eram speriata ca nu o sa ma descurc cu un copil asa mic(nu am vazut niciodata un bebe mic),ca nu stiu cum sa am grija de ea,nu am ce sa-i ofer in viitor...Dar m-am descurcat.Odata cu ea s-a nascut in mine si instinctul de mama.Dar sotul meu a fost alaturi de mine si a facut ce era mai greu.Cum se foia fetita putin in paut ,cum o lua in brate sa nu se invete sa planga.Pe la 11 luni a invatat sa planga de la alti copii,cand ne-am internat in spital.Acuma nu ma invidiati prea tare ca am avut si eu greutatile mele la nastere cand am crezut ca o sa mor ca nu au vrut sa ma opereze...si multe altele...

[laura_badea]

[Marinela72]

Au trecut trei ani si ceva de cand am avut acel episod depresiv si pot sa spun ca ma consider pe deplin vindecata. Cum ai citit in mesajul meu, am avut norocul ca cei din jurul meu m-au sustinut si m-au ajutat foarte mult. Atunci nici eu nu credeam ca imi voi reveni vreodata...acum pot spune ca ma gandesc chiar sa am al doilea copil.
Revenirea vine incet, trebuie sa aiba multa rabdare, sa nu se invinovateasca de sentimentele contradictorii pe care le are ci sa incerce sa le inteleaga si sa le controleze. Nu e usor. Acum sunt studenta la psihologie si realizez mai mult decat am facut-o atunci cat de fragili suntem. De aceea exista psihologi, de aceea exista antidepresive. Pentru unii poate parea rusinos: cum sa spun ca am asa ceva? Daca se spune ca m-am tacanit?
Am inteles ca prietena ta a fost internata in spital. Nu stiu ca se zic, pe mine spitalele ma deprima si sincer nu cred ca m-ar fi ajutat. Dar daca medicii au vazut o ameliorare trebuie sa o incurajati, sa o sustineti si cum spuneam: Rabdare! Usor, usor se va apropia si de copil si de sot si peste ani va zambi si-si va spune: Doamne, ce bleaga am fost!
Cat despre alte cazuri...Da, pot spune ca am o amica care a trecut prin asa ceva si care binenteles ca la timpul respectiv nu a spus nimic. Sotul ei nu s-a putut apropia de ea 7 luni, apoi cand a realizat ca e pe cale sa il piarda (si rabdarea are o limita) a inceput sa isi revina, sa redevina ce a fost. Nimeni nu e un caz disperat, cum spuneam vindecarea exista in noi. Incurajeaza-ti prietena si nu o lasa sa cada prada deznadejdii, sfatuieste-o sa se bucure de cea mica, de faptul ca e sanatoasa, de zambetele ei, de ganguritul ei. Aminteste-i ca toate zilele langa micuta ei sunt unice si nu in ultimul rand spune-i ca sunt si oameni care nu au norocul ei: acela de a avea un copil.
Astept vesti bune despre voi si puiutii vostri!

[laura_badea]

[Marinela72]

Am trimis un mail prietenei tale. Sper sa ii fiu de un ajutor...Pupici!