nu mi-am dorit niciodata doi copii, desi glumeam adesea cu omul meu pe seama subiectului- zestrea genetica a amandurora contine un plus la capitolul asta.
cand am ramas insarcinata, dupa trei ani, cand medicii deja ma catalogasera 'stearpa fara motiv', n-am putut decat sa ranjesc triumfatoare ca voi fi mama.
ca sunt doi, n-a mai contat ... dupa teama de la-nceput, i-am iubit instinctiv si feroce, dorindu-i cum n-am crezut ca-s capabila.
acu', m-a trecut un fier rosu prin inima cand matusa-mea m-antrebat ingrozita: "gemeni? si? II LASI?" (eram, sunt, vezi bine, o inconstienta!)
de-atunci, repetat, cum afla c-astept gemeni oamenii ma privesc compatimitori, prezicandu-mi acelasi viitor sumbru.
"saracii, de voi!" si "nu vreau sa fiu in pielea vostra", "e greu cu unu' dar cu doi" mi-au ajuns laitmotive.
fac, fireste, diferenta intre glume si cuvinte serioase.
numai ca, iaca, sarcina nu-i usoara, mi-i deja greu sa ma deplasez iar cand ies pentr-o gura de aer, se gaseste intotdeauna un binevoitor plin de ... incurajari.
sigur ca nu pot cere lumii sa-mi impartaseasca bucuria, dar ma-ntreb retoric si tampit, de ce, totusi, tin mortis sa mi-o strice?



).
