Pupici
tzuntzurica..imi pare rau ca am descoperit jurnalul tau abia acum, dar niciodata nu e prea tarziu, nu?!
Nu stiu unde ai postat despre "problemele" tale cu sotul, dar am citit aici prin ce treci si te inteleg perfect.
Situatia mea nu e de loc asemanatoare cu a ta. Eu astept sa nasc (si ce grea e asteptarea asta..offf), "tatal" copilului a disparut subit, apoi a revenit acum o luna cu mesaje mai mult sau mai putin amenintatoare..in fine, asta e o alta poveste.
Voiam sa-ti spun ca si eu am trecut prin starea ta, cand parca ma simteam inferioara celorlalti. La job simteam ca ma plafonez, posibilitati financiare atunci nu aveam ca sa pot urma o facultate..si parca toate imi mergeau prost. Dar cred ca toti trecem printr-o astfel de perioada. Important e sa nu decadem..sa fim optimisti si sa credem ca Dumnezeu ne va ajuta.
Asa a fost si cu mine..mi-am schimbat job-ul, am obtinut un salariu mai bun, am dat la facultate, am intrat, am terminat, am avansat profesional, mi-am luat o masina, o casa (in rate)...acum voi avea un copil...si totul singura (bineinteles, cu exceptia copilului...aici a contribuit si "tatal" ei

chiar daca acum nu mai recunoaste...).
Cred ca tu esti doar intr-un moment mai prost, intr-un impas, dar sunt convinsa ca vei reusi sa treci peste el, de fapt chiar observ ca primii pasi i-ai facut, ajutata poate de colegii cu care te intelegi bine.
Si ce mai observ..este ca nu sotul este cel care te priveste de sus, dar parca tu ai acea pornire de a te subestima. Si eu nu inteleg de ce. Au zis bine fetele: o facultate nu te face mai desteapta, ci te pregateste intr-un anumit domeniu si atat.
Eu ti-as da un sfat si scuza-ma ca-mi permit, dar la mine a functionat: uita-te intr-o zi in oglinda si spune: sunt o femeie frumoasa, desteapta, am un copil, un sot bun si TREBUIE sa merg mai departe, sa fiu optimista si sa nu las nimic si pe nimeni sa ma traga inapoi!
Eu sunt convinsa 100% ca peste putin timp vei rade de aceasta stare a ta de acum.
Bafta multa si pupici....