Forum CopilulMeu

Astazi simt si eu nevoia sa am o pagina de jurnal. Doar o pagina, pentru ca sunt prea putin perseverenta; poate si pentru ca in memoria sufletului cenusiul se disipa si raman doar nuante pastelate, cu putin rosu-aprins si un dram de verde-crud ca speranta.
Astazi am reusit sa ma regasesc, am reusit sa ma simt tanara, am redescoperit ca florile au culoare si parfum, chiar daca nu si-au desfacut inca petalele. Simt ca sufletul mi-e liber ca in adolescenta. Sa fie oare din cauza soarelui, a primaverii in sfarsit sosite? Sau pentru ca am constientizat ca iubesc inca? Si ca sunt iubita...
Mi-am spus ,,din viata mea, incertitudinea si nedefinitul trebuie sa dispara. sau macar sa se ascunda o vreme dupa niste cotloane suficient de intunecate, astfel incat sa nu le mai vad". Am vrut sa aflu ce (mai) simt si am reusit: sunt convinsa ca inca iubesc! Nu ma intrebati cum am aflat - poate ca, asa cum am mai spus - primavara mi-a intins o mana de ajutor.
Acum, reintinerita, simt ca am iarasi putere sa lupt. Si cred ca am sanse sa inving, conditia esentiala - iubirea reciproca - este indeplinita!
Acum ma duc sa ma mai bucur o data de soare si... de sentimentele frumoase pe care le retraiesc impreuna cu EL

Foarte frumos,imi place ce ai scris,ma regasesc in randurile tale.

Ma bucur, ella-o, si sper ca starea aceasta sa dureze mereu la tine. Eu am momente (si destul de dese) cand cad sufleteste si simt ca toata lupta asta nu mai merita. Dar o iau de la capat. Cat voi mai putea oare?

Multumesc din suflet, fetelor!

Desi am spus ca voi avea o singura pagina de jurnal, ma reintorc.
Am fost tentata sa deschid altul, dar am citit ceea ce a scris Cami la jurnalul Oanei(dd) si am hotarat ca tot aici este locul cel mai potrivit.
De ce ma reintorc la jurnal? Pentru ca incerc sa ma regasesc. Sa scriu despre mine, despre transformarile din mine, despre ceea ce as vrea sa fiu din nou.
Daca ar fi trebuit sa ma descriu acum zece ani, as fi scris asa: optimista, plina de viata, sociabila, extravertita, vesela, energica, mereu binedispusa. Nu aduc in discutie defectele, caci acelea s-au pastrat, oricum.
Ma descriu acum, asa: ursuza, nu mai stiu sa ma bucur de clipa, nervoasa, mereu obosita, tacuta, retrasa, (inca) optimista, dar cu momente din ce in ce mai lungi de pesimism, nemultumita, nervoasa.
Alaltaseara am stat pe malul marii, pe un sezlong, alaturi de sotul meu. Am privit marea si am ascultat-o mult timp. Nu ne-am vorbit deloc, doar ne-am tinut de mana. Am incercat sa gasesc raspunsul la multe intrebari, cea mai importanta fiind cand a inceput transformarea si de ce? Unde e Cristina cea vesela, sociabila, care stia sa se bucure de fiecare clipa? De ce oare ma nemultumeste aproape totul in jurul meu?
Am gasit si cateva raspunsuri. Sunt evenimente mai mari sau mai mici care m-au marcat, macinat, transformat. Dar multe lucruri s-au rezolvat in timp. Iar eu am ramas aceeasi ursuza. Stiu ca de mine depinde sa ma regasesc, dar oare in mine mai exista Cristina de odinioara? Cateodata ma tem ca nu.
Dar incerc sa ma realimentez din iubire. Asa cum a spus si Cami, conteaza sentimentele, conteaza motivele pentru care am vrut sa-mi petrec viata alaturi de un om. Au fost momente grele, momente de cumpana si vor mai fi. Mi-e teama insa ca aceste momente ma vor face sa ma retrag si mai mult in mine.

De ce oare am fost atat de... nici nu stiu cum sa spun, incat n-am reusit sa ma bucur pe deplin de mare? Si ce dor mi-a fost de imensitatea aceea de apa care a reusit, macar pentru cateva clipe, sa ma calmeze si sa ma faca sa gandesc... asa cum v-am spus...

Daca nu-ti place de tine, cea de acum, sunt sigura ca te indrepti pe drumul cel bun. Insasi nevoia de schimbare este o schimbare.
Sunt sigura ca o sa gasesti puteri sa duci schimbarea asta pana la capat, sa te regasesti: vesela, optimista, cu dragoste de viata...
Eu te sustin 100%. Nu te da batuta. Treci doar printr-o perioada dificila, atata tot.
Daca iti ajuta inca un zambet, uite, ti-l ofer pe al meu.

Multumesc, Primrose
E o perioada dificila si nu prea. Motive de stres si de suparare insa nu sunt chiar in fiecare zi a vietii mele, dar se pare ca am inceput sa le caut. Poate am ajuns sa fac asta din teama ca vor veni oricum; stau intr-un fel de defensiva.
Puteam sa ma bucur la maximum de vacanta la mare. Cand plecam in concediu, facem tot posibilul sa lasam grijile si stresul acasa. Eu n-am reusit si acum imi pare rau. Problema e ca sotul meu s-a straduit din toate puterile sa ne faca pe toti sa ne simtim bine, dar eu... Nu stiu, incerc oare (inconstient) sa-i platesc cu aceeasi moneda? Sa-l fac si pe el sa se simta asa cum ma simteam si eu candva? Acum, dupa ce a inteles mult si multe...

Cristina, imi pare rau ca nu e tocmai ok dupa cate inteleg.... Dar n-ar fi mai bine sa nu mai stai pregatita pentru rau ci pentru bine? N-ar fi mai bine sa cauti BINELE? Sa vezi cum vine el singur la tine.........