Forum CopilulMeu

Azi, am avut parte de o zi trista,atat de trista incat, nici macar zambetul fetitei mele nu-mi poate sterge lacrimile...Am avut o prietena, e putin spus...
Am fost mai mult decat prietene de cand eram mici, eram ca doua surori, era cea mai frumoasa ...
ERA... se numea Delia, avea aceeasi varsta cu mine, 32 de ani, si un baietel minunat de 4 ani, Alex.
Acum 1 an, la un banal control a fost indrumata sa-si faca o mamografie.
Rezultatul a fost cel pe care nimeni nu-l astepta... Cancer mamar!
Am fost alturi de ea, zilnic, am sustinut-o inainte si dupa operatie, in timpul si dupa efectuarea tratamentului citostatic, am luptat cu aceasta boala nemiloasa, timp de un an, dandu-i mereu speranta ca se va face bine...
Dar ea stia ce va urma...
Chin, durere si suferinta!
Azi la ora 16, a plecat dintre noi, pentru totdeauna, lasand in urma un sot minunat dar pustiit si un copilas care stie ca mami il priveste din cer...
Ultima ei dorinta a fost sa am grija de Alex.
Promit ca asa voi face, dar eu, cum sa trec peste aceasta durere?
Mi-am pierdut prietena cea mai buna!
Te rog, Doamne, sa-i odihnesti in pace sufletul bland si tanar, sa-mi dai putere sa trec peste asta, ca sa-i pot indeplini ultima dorinta...
Va rog sa ma sustineti, am nevoie de voi, acum, mai mult decat oricand!

Bungau Doris, in primul rand, Condoleante!
E dureros ce simti acum, de parta ti s-ar fi rupt sufletul in doua si nu mai ai cum sa respiri...
O asemenea tristete nu ai cum sa nu o traiesti, sa nu o simti cu o intensitate impresionanta.... Nu stiu daca exista cuvinte de consolare in aceste momente...trebuie sa iti lasi durerea sa curga...
Sunt sigura ca prietena ta iti va fi aproape si va va veghea de acolo, de unde ii este sufletul!
Va trebui sa fii tare pentru baietelul pe care il vei avea in grija de acum incolo!
Nu pot decat sa iti spun decat ca, in compasiune, iti suntem aproape toate cele de pe forum!

Andruscha,

Nu stiu daca sa zic multumesc pentru cuvintele tale, dar pot sa-ti spun ca lacrimile imi curg, si parca totusi mi-e mai bine...
Nu am putut sa-mi descarc sufletul nici la spital, nici la cimitir, pentru ca trebuia sa-i consolez pe membrii familiei, mai ales pe tata si pe Alex, nu mai spun de parintii Deliei, sunt terminati.
Acum sunt acasa, si unde puteam sa-mi spun povara sufletului, decat aici celei de-a doua familie a mea...
Multumesc din suflet!

Stiu cum e sa nu poti vorbi despre suferinte...pe langa durere, simti ca te sufoci...si ai nevoie de cineva...
Scrie aici, daca te ajuta! Te asigur ca sunt multe forumistecare iti citesc mesajul, te inteleg si te sustin...
Nu ai de ce sa imi multumesti...eu inca mai cred ca in suferinta semenii isi pot pune "umarul" la dispozitie pentru lacrimile celorlalti!
Am trecut si eu prin suferinta acceptarii mortii unei prietene (s-a intamplat cu mult timp in urma) si stiu ca mi-a lasat un gol si ca, dupa multi ani de la tragedie, cand ma gandesc la ea, ma intreb cum ar fi fost acum, daca era prezenta....
Dar ceea ce iti mai pot spune e ca timpul vindeca durerile si lasa doar cicatrici (e dificil sa accepti asta, stiu...)

Ca sa te descarci, scrie tot ce-ti amintesti, bune, rele, rememoreaza . Astfel o aduci mai aproape si-ti este mai blanda despartirea. Condoleante.

Viopogaceanu,

Nu mi-ar ajunge o viata sa pot scrie cate momente frumoase dar si triste ne-au unit!
Am ras, am plans impreuna, ne-am facut planuri de viitor in care au intrat si copii nostri, veniti la mica diferenta unul de celalalt...
Era o fata frumoasa, buna la suflet, mai timida, poate tocmai de aceea ne-am completat atat de bine una cu alta, un om de aleasa omenie, care a amprentat cu marea ei bunatate tot ceea ce a intreprins in viata...
Ei ii multumesc pentru cei mai frumosi ani, desi sincer, inca nu realizez ca nu mai este printre noi!
Ma macina acum mii de ganduri, printre care, ce ii voi spune copilasului ei, atunci cand ma va intreba de ce nu mai vine mami sa doarma cu mine?

Ma rog lui D-zeu sa ne dea putere tuturor celor care trebuie sa mergem mai departe fara ea...
Si o rog de acolo de unde este sa ne vegheze mereu...

Iar voua, prietene adevarate, va multumesc, ca mi-ati dat curaj, de care am atata nevoie, incepand de azi!
Sunteti intr-adevar un umar de nadejde...
D-zeu sa va binecuvinteze!

Doare, dar tu Doris, trebuie sa te aduni si ai putere multa pentru bietul copilas, care are acum foarte multa nevoie de tine. Este prea mic sa inteleaga ca mamai nu mai este si are nevoie de dragoste. Si asta i-o poti oferi neconditionat. Imi pare tare rau si nici nu mai pot sa zic nimic, doar sa te rogi pentru sufletul ei si sa va dea bunul Dumnezeu putere sa treceti peste acest moment si sa vedeti copilasii mari si realizati si fericiti.

Doris, cum iti este?

Andrushca, merci de intrebare.
Ma simt mai bine, in sensul ca incet incet ma impac cu ideea ca Delia nu mai este.
Pentru copilasul ei trebuie sa am putere.
L-am luat la noi, s-a jucat cu Ines, mai sta si la bunicii lui, totul trebuie sa reintre in normal, insa amintirile nu se pot sterge...
Ele dor inca destul de tare si nu vor pieri niciodata!

Si vor durea intotdeauna..nu ai cum sa uiti momentele petrecute langa prietena ta...
Nu va mai durea, cu timpul, despartirea de ea...