Forum CopilulMeu

Buna fetelor,

Desi bantui pe forum de o buna bucata de vreme, nu am reusit niciodata sa scriu. Initial ma gandeam ca nici nu am mare lucru de spus, ca am o viata prea putin interesanta si ca nu as face altceva decat sa va plictisesc. Citind insa povestile voastre, cunoscandu-va treptat pe voi si pe piticii vostri mi-am dat seama ca tocmai lucrurile simple merita toata atentia, ca ele reprezinta de fapt "viata".
Eu nu sunt inca mamica, aspir totusi la aceasta calitate(chiar daca toata lumea imi spune ca sunt prea tanara) si deja am inceput sa facem ceva analize medicale preliminarii.
Din pacate insa in ultima perioada destinul imi cam da planurile peste cap...si intr-un mod tare urat. Acum doua saptamani am pierdut-o pe bunica mea...un cancer depistat prea tarziu a rapus-o in mai putin de o luna. Pentru mine a fost o pierdere cumplita...ea m-a crescut, m-a invata tot ce stiu despre viata, sfaturile ei chiar mi-au fost ca o comoara pana acum. Mai mult, eu crescand departe de mama, alaturi de tatal meu si noua lui familie nu reuseam sa imi gasesc radacinile decat alaturi de bunica mea...si acum ma incearca un sentiment de singuratate ce nu credeam sa existe. Stiu ca va trece, e firesc...dar intre timp, ce fac cu golul acesta din suflet?
Nuu...sa nu credeti ca sunt o fire melancolica sau pesimista! Din contra, am incercat sa vad mereu partea plina a paharului, zambesc mult si am incredere in steaua mea dar uite cum iti mai aduce viata aminte cat de fragil esti de fapt.
Oricum eu sper sa reusim sa ne cunoastem mai bine...cele care veti avea timp sa va aruncati privirea pe aceste randuri si sa vedeti ca nu sunt chiar asa o mare plangaciaosa. Imi pare rau totusi ca prima mea postare vine intr-un moment asa urat, mai ales ca acesta este forumul zambetelor si al sperantei.
O sa ma revansez eu..Promit!

In primul rand, bine ai venit printre noi!.....
Eu iti spun din proprie experienta ca acest gol poti sa-l umpli doar tu....noi ceilalalti putem doar sa te ajutam cu o vorba buna..cu o incurajare...cu povesti de viata frumoase...sa te primim cu zambete ,ca tu sa poti trece mai usor peste acest moment al vietii tale....darrr linistea sufleteasca nimeni nu ti-o poate da,decat numai tuuu...
Nu te considera nimeni o plangacioasa...toti trecem cel putin o data in viata prin ce treci tu acum si nu e de dorit la nimeni....
Noi suntem aici..curaj,spune ce te doare..si pas cu pas vei incepe o noua viata fara EA.

Bine ai venit!
Continua sa scri pentru ca , pe acest forum vei gasi multe fete mnunate care te vor "asculta" si-ti vor da sfaturi si incurajari!
Si eu de multe ori, imi fac timp sa citesc printre jurnale s ma bucur, si zambesc, si ma intristez cu "prietenele" de aici! Asa e, in aceste randuri vei gasi momente marunte dar fericite din care se compune viata fetelor si a puiutilor de aici!
Pupici de la Lucutza si salutari de la mamica lui!

Buna dimineata!

Adeluta75, Mamiy va multumesc pt gandurile frumoase si pt faptul ca ati trecut pe aici
Intr-adevar...linistea sufleteasca trebuie sa o gasesc inauntrul meu si chiar imi doresc sa imi revin din starea asta. Sotul meu este deja aproape de disperare vazandu-ma asa...Duminica m-a facut sa zambesc cand m-a trezit cu aroma unei prajiturici facuta in intregime numai de el (trebuie spus ca pana sa ne casatorim nu stia nici sa isi prepare cartofii prajiti). Eh...s-a gandit ca am ceva lipsa de carbohidrati de sunt asa tafnoasa in ultima perioada Oricum...grazie tante iubire ! Ca de obicei micile detalii ma ajuta sa fac pasi enormi spre mai bine...
Deocamdata trebuie sa ma intorc la treaba (offff...sfarsit de luna, situatii, rapoarte...) dar sper sa imi fac timp diseara sa intru sa va mai pot spune cate ceva despre mine.
Pupici pt bebici si pe burtici...dupa caz

Buna . Si eu am trecut prin asa ceva cand anul trecut a murit tatal meu tot de cancer , am aflat in septembrie si in noiembrie l-am inmormantat. E foarte greu. Nimic nu poate umple asa un gol . Mi-e tare dor de el si acum . Doar ca incet incet te gandesti ca viata nu se opreste aici, vin copii, alte bucurii, necazuri, si incet te obisnuiesti cu gandul ca nu mai e. Asteptam sa scrii.

Iata-ma din nou aici...Chiar as vrea sa reusesc sa scriu cat se poate de des. Nu stiu daca este un fapt general valabil, insa pe mine ma ajuta sa imi vad gandurile asternute undeva...mi se pare ca pot gasi solutii mai usor, ca reusesc sa ma inteleg mai bine. De fapt eu am tinut un mic jurnal clasic in diverse caietele inca de cand aveam 13 ani dar acum este diferit...ma pot bucura de parerile voastre, de incurajari, de experientele voastre.
Katalin, imi pare rau sa aud de tatal tau...Nici nu imi pot imagina suferinta pierderii unui parinte.
Eu stiu doar ca in dimineata in care m-au sunat ai mei sa imi spuna de bunica...am incetat sa mai fiu copil. Parca am crescut instantaneu. Cred ca atunci cand ne pierdem bunicii ne pierdem si inocenta care ne mai ramasese in suflet din anii copilariei. Asta cel putin pana cand noi vom avea la randul nostru copii.
Off...si marea mea parere de rau e ca in august cand m-am dus sa o vad in spital nu i-am spus nimic...nici "te iubesc" nici "sarut mana"...m-am incapatanat sa cred ca se va face bine si am lasat totul pe "data viitoare". Prea tarziu...
Totusi ii multumesc lui Dumnezeu ca am reusit sa ma duc la inmormantare, sa o vad pt ultima data. Sunt totusi norocoasa sa fiu printre oameni cu suflet mare, care m-au inteles si au inteles ca atunci cand esti departe de casa durerea te poate coplesi iar unicul "tratament" este sa fii printre ai tai.
Sper ca incet incet sa trec peste toate..De fapt, cred ca doar in acest jurnal m-am descarcat cat de cat. In viata reala...agitatia, stressul cotidian nu te lasa sa iti spui pasul. Si nici nu ar fi posibil...la birou nu am voie sa fiu altfel decat atenta, acasa deja l-am terminat pe Nicola(sotul) si nu mai vreau, acasa in Romania mi-e si teama sa mai sun pt ca matusa si tatal meu vorbesc cu mine doar printre lacrimi. Si totusi bunica mea era o fire atat de optimista, vesela, voluntara, atat de...tanara incat parca o si aud..."vezi-ti de treaba fetita"...aceasta era vorba ei cand nu era de acord cu ceva.
Sper ca la urmatorul mesaj sa nu ma mai plang. Eram decisa doar sa ii raspund lui Katalin si apoi sa schimb subiectul...dar uite ca mai aveam ceva pe suflet.
Pe maine dragelor...

Iti inteleg durerea din suflet...acum multi ani, 11 mai exact, am pierdut-o si eu pe bunica mea...o iubeam asa de mult, era singura fiinta de pe pamant pe care am simtit-o alaturi de mine...si care m-a iubit indiferent daca am avut un succes sau un esec...
Iti doresc sa o porti in suflet asa cum o stii tu mai bine si ... fii vesela, acum e mereu in preajma ta...

Bine-ai venit!

din pacate cu totii pierdem in viata pe cate cineva, ca a fost ruda sau nu, apropiat, prieten cu totii trecem, din pacate prin asa ceva ... pentru ca ... nu avem cum altfel ... suferim dupa ei? normal ... de ce? pentru ca i-am iubit, nu neaparat ... pentru ca au trait frumos ...
si eu dupa 7 ani tot mi se face parul maciuca numai cand ma gandesc la cineva care a plecat ... ce pot sa spun ... incet incet trece ... vei invata sa o pomenesti cu drag, iar intr-o zi nu va mai trebui sa stergi lacrima care se aduna de obicei in coltul ochiului...
sa fi uitat? nu doar ... sa fi inteles ...

Free image hosting by

Buna dimineata!

Mihaela, Oana va multumesc pt incurajari si pt faptul ca imi sunteti alaturi chiar si virtual.
Astazi, ca prin minune ma simt bine. Spun ca prin minune pt ca m-am trezit cu o cumplita durere de cap, singura (pt. ca al meu sot a plecat in delegatie f. f devreme) si in plus sunt exact trei saptamani de la nenorocita aia de veste.
Pe la 7.30 insa am primit un mesaj de la cea mai buna prietena a mea care este in concediu in Barcelona. M-am bucurat ca si-a adus aminte de mine. Pana la urma nu sunt chiar asa de singura nu? Asa ca m-am imbracat repejor, am luat autobuzul ca in fiecare zi insa nu m-am dus dus direct la servici ci m-am oprit la o cafenea sa imi iau cafeluta si o briosa. Si uite asa, acum sunt in fata monitorului, va citesc, va scriu si imi beau cafeluta. In plus, astazi sunt singura in birou, seful meu e plecat si cred ca imi voi face de cap toata ziua pe forum. Trebuie sa transform ziua asta intr-o zi normala, asa cum era si pana acum trei saptamani...ziua aia pe care o asteptai intreaga saptama pt a face planuri de weekend sau pur si simplu ziua aia in care poti sta pana tarziu de tot sa te uiti la filme sau sa citesti pt ca oricum sambata nu te scoli devreme.
Am trecut prin multe pana acum (la nici 26 de ani am de povestit cat pt o viata de om) dar am stiut sa nu ma las doborata...Acum insa parca nu ma recunosc...nu se poate sa bag capul in nisip, sa fug, sa ma retrag...Eu nu sunt asa!
Clar...astazi imi voi oferi o zi frumoasa. Nu prea stiu cum, dar cred ca orice as alege sa fac tot e mai nimerit decat autocompatimirea. Sper sa si reusesc...ca la idei si propuneri sunt experta.
Acum va trimit o raza de soare tomnatic si va urez un sfarsit de saptamana minunat alaturi de pitici si piticute.
Pe curand

bine ai venit pe forum...cu siguranta discutiile de aici te vor ajuta sa treci peste unele momente mai neplacute....o spun din experienta.....desi nu e o placere sa-mi amintesc...
iti inteleg durerea pierderii bunicii cu atat mai mult pt ca si eu am pierdut-o pe bunica pe care am iubit-o mai mult decat pe mama,iar cu mai putin de un an in urma si tatal,rapus de asemenea de un nenorocit de cancer la 54 de ani....din pacate asta e cursul vietii....tot ce trebuie sa facem e sa ne amintim cu drag de cei pierduti,sa-i pomenim si sa acceptam vointa Domnului.
eu am plans mult,asta a fost tratamentul meu,uneori mai plang si acum....nu ma retin,ma simt mai bine dupa ce o fac....dar hai sa nu ne intristam,am vazut ca incerci sa depasesti momentul si sa nu mai fie atat de prezent in mesajele tale.
viata e frumoasa si merita pretuita si traita cu optimism,cu zambetul pe fata...imi vine acum in minte imaginea unei inginere de la mine din firma care de cate ori era nervoasa sau o supara ceva canta de o stia toata lumea...la momentul ala ziceam ca e cu capul dar acum imi dau seama ca de fapt actiona inteligent,nu tipa la nimeni,era veselia intruchipata....asta era stilul ei de viata...
deci ,hai sa fim optimiste,sa iubim viata in toate sensurile,chiar daca unele sunt dureroase.
te pup,o zi frumoasa!