Forum CopilulMeu

m-am gandit mult inainte de a da nastere acestui jurnal si asta pentru ca stiu ca multe dintre noi intampinam zilnic fel si fel de greutati si ca la fiecare ii ajunge problema lui.ce mai conteaza ce se intampla in viata Luciei?se descurca ea.....
in general vreau sa spun despre mine ca sunt o persoana puternica si ca orice ar fi voi trece mai departe si voi depasi situatia.dar oare cum sa treci peste pierderea unui parinte?tatal meu e pe patul de spital chinuit de cancer,cu lumanarea pregatita iar noi acasa toti stam cu inima la gat si la fiecare telefon inima imi ia razna pentru ca ma astept la ce e mai rau.
ieri am fost la el si deja era pierdut ,abia a reactionat.mi se rupe inima de mila lui pentru ca stiu cat sufera si mai ales pentru ca el e constient ca va muri.
............
stiu ca ma asteapta o perioada grea,oricat as vrea sa ma pregatesc pentru momentul acela.........nu pot..........

toata noaptea m-am agitat si eu si Stef.ma gandesc la tot ce se va intampla in viitorul apropiat si nu stiu cum sa ma pregatesc.incepe o saptamana grea,poate decisiva............va doresc sa aveti o zi linistita!

Draga Lucia,
aproape ca nu stiu ce as putea spune sa te incurajez.
In primul rand vreau sa iti spun ca si eu sunt din Galati, chiar daca de foarte multi ani sunt in Bucuresti.
Stiu ca asta nu are nici o importanta dar...am simtit nevoia sa iti spun.
Si cred ca gresesti cand spui "ce mai conteaza ce se intampla in viata Luciei?" Conteaza, chiar daca nu avem puterea sa facem ceva pentru a schimba in bine lucrurile.
Imi pare extrem de rau de ceea ce ti se intampla. Nici nu pot sa imi imaginez ce e in inima ta. Am trait si eu acest sentiment ca de fiecare data cand suna telefonul sa innebunesc de spaima dar asta s-a intamplat cu bunica mea (acolo, in Galati) pe care am iubit-o extrem de mult.
Stiu ca nu se poate compara pierderea unui bunic cu cea a unui parinte dar durerea este fara margini in cazul oricarei pierderi. Eu am suferit enorm dar pana la urma am ajuns la concluzia ca e voia Domnului si ca pentru ea, a fost mai bine asa decat sa se chinuie fara rost ani de zile...
Inteleg ca e extrem de grava situatia cu tatal tau. Te rog sa incerci sa fii tare! N-am, chiar n-am cuvinte!
Vreau doar sa iti spun ca sunt aici daca pot face ceva sa te ajut...orice...si ca ma gandesc la tine.
Chiar mi-au dat lacrimile....revin mai tarziu...te pup

multumesc Diana pentru cuvintele de incurajare.in acest moment am nevoie de prieteni chiar si asa prin intermediul forumului.
sa stii ca inteleg perfect cand spui de suferinta provocata de moartea bunicii pentru ca am trecut si eu prin asta si mai ales pentru ca eu de la 10 ani am fost crescuta de bunici.stiu ca durerea se estompeaza cu trecerea timpului dar la mine e inca vie si in momentul asta nu stiu daca imi doresc sa-i curme Dumnezeu suferinta sau sa-i mai prelungeasca agonia.
aseara au fost surorile mele la spital si se pare ca de azi incearca sa-i administreze nu stiu ce tratament,cred cu morfina......incearca sa-l tina cat mai mult in viata.
pe de alta parte doctorita lui a chemat preotul spitalui si l-a impartasit.suntem confuzi si ravasiti cu totii,la ce oare sa ne mai asteptam?

Lucia...m-am blocat cand am citit..imi pare rau ca treci prin aceste momente....cuvinte? nu stiu daca isi mai au rostul...poate sa-ti aline durerea.
Am trecut si eu prin asa ceva..mai demult...si mie mi-a murit un parinte tot de cancer...e cumplittttt....cand vezi ca nu poti sa il ajuti cu nimic.
La fel asteptam si noi cu groaza telefonul sa sune si sa ne dea vestea...si a sunat si acel telefon....
Nu e de bine daca ii administreaza morfina..e deja ultima faza....te rog sa nu te superi pe mine....eu doar atat pot sa te sfatuiesc...sa iti petreci cat poti de mult din timp cu tatal tau....ca eu regret ca nu am stat in ultimile zile mai mult si asta deoarece noua copiilor nimeni nu ne-a spus cat de grav este.
Dar tu din pacate ai sansa asta...pt ca esti adult...

Si la mine este inca vie amintirea, desi au trecut cativa ani, nu am vrut sa dau prea multe detalii pentru ca tu ai nevoie de incurajari, nu de povestiri de acest gen. Nu stiu daca poti crede dar exact pe 25 Decembrie, de Craciun am ingropat-o pe mamaie...de atunci pentru mine Craciunul nu mai inseamna nimic (cu bebe ma mai pot bucura un pic, de bucuria ei macar...).
Oricum, eu vad inutil chinul de a amana inevitabilul, daca chiar spui ca nu se mai poate face nimic.
Si noi am adus preotul spitalului la mamaie. Cred ca pe ei ii ajuta mai mult decat intelegem noi. Apoi, cu inima sfasiata de durere, i-am spus in soapta, la ureche, fara sa plang, ca se poate duce daca ii este mai usor. Parca tot astepta ceva...nu era nici vie nici moarta...si m-am gandit ca, pentru ea, a fost mult mai usor sa se termine totul cat mai repede. Pentru ea, ca astfel i-a luat sfarsit suferinta. Moment in care a inceput suferinta noastra.
Sincer, eu am preferat sa sufar si sa plang eu decat ea prin intermediul acelor aparate si tratamente...
E de nedescris sentimentul, nici nu vreau sa mi-l inchipui cu un parinte in aceasta situatie...dar trebuie sa incerci sa fii tare si sa uiti de durerea ta, sa te gandesti la el...
Mergi daca poti la el, simte-l cat mai poti si spune-i numai lucruri frumoase. Fii tare si nu plange cand esti langa el, chiar daca ti se pare ca nu te aude sau ca nu te intelege. Si, oricat de greu ti-ar fi, fii tu cea care ii spune sa plece daca nu mai poate...
Iti spun cu mana pe inima, eu dupa ce am facut asta, desi bunica mea a murit, m-am simtit...fericita ca eu am fost cea care i-am dat "binecuvantarea"....
Imi pare asa rau ca treci prin asta......

multumesc Adela,problema la noi e ca tata sufera de cancer la gat si la plamani(TBC) si de cate ori stam cu el ne expunem si noi riscului de a contacta microbul.cand am fost sambatala el am izbucnit in plans cand l-am vazut ca e numai piele si os.se uita pierdut la noi si ieri ia spus sora-mii ca a vazut sobolani pe pereti.offf,sufar ingrozitor ca nu pot sa-i alin durerea.din barbatul inteligent,spiriual si binedispus a ajuns o leguma.
in ultima vreme nu prea am fost asa des la el si sa stii ca ma incearca regrete profunde.
apreciati-va parintii cat sunt in viata.

OFFFF..da e riscant asa....nu am stiut....mai ales ca ai si un copil mic.
Probabil se simte singur saracu.....dar tu trebuie sa te consolezi ca voi faceti tot posibilul sa il vedeti .....
Sincer nu stiu ce sa iti mai spun....de obicei ma blochez cand aud asa ceva...imi trebuie ceva timp sa imi adun gandurile....eu te rog sa fi tare pt tine si pt familia ta..ca eu asa te stiu.

cand am plecat sambata de la el m-am uitat la el si m-am gandit ca e ultima oara cand il vad in viata.am simtit mirosul mortii.cand am vazut lumanarea pregatita pe etajera....nu cred ca va imaginati ce am simtit.plus ca deja au inceput sa-i cumpere lucruri necesare pt inmormantare.mi-e greu sa accept asta,nu la un om de 54de ani.

ma trec fiorii citind prin ce treci... e cumplit..
mi-e groaza sa ma gandesc ca intr-o buna zi parintii vor pleca.. e groaznic mai ales atunci cand iti vezi parintii rapiti nu de batranete, ci de o boala nenorocita ca asta.. si apropiatii stau neputinciosi in fata ei...
astea-s legile vietii, legi pe care nu le putem accepta nicidecum..
imi pare f rau lucia....