Despre Lucruri Simple

[adeluta75]

Eu nu ma uit o data la tine fara sa vad copilul din tine....e acolo sta pitit undeva ascunsi in spatele a doi ochi melancolici si a unui zambet de necofundat pe acest forum.....pt mine copilaria ta e si copilaria mea si multumesc ca din cand imi aduci aminte sa pun mana pe telefon si sa sun..nu de multa vremea a mers in lumea de dincolo cealalta bunica a mea la varsta de 93 de ani...nu am vazut-o de vreo 20 si ceva de ani....nici nu mai stiu cum arata si nici ce glas avea..n-am simtit nimic cand am primit vestea....am fost lemn...imi este rusine cu lucrul asta dar timpul nu mai pot sa-l dau acum inapoi....de multe ori zic ca nu voi face greseli in acest sens si totusi le fac.....pur si simplu nu am simtit nevoia sa o vad...atata tot.....sper ca copii mei sa nu repete gresaeala mea

[Arheoloaga]

Jo iti multumesc pt cuvintele frumoase. Adevarul este ca...nu imi mai vine natural sa fiu copil; parca ma straduiesc sa dezgrop unele sentimente, unele doruri...tocmai pentru a nu lasa sa moara bucatica aceea din mine. De cele mai multe ori reusesc sa fiu mai degraba nostalgica decat copil...dar asa cum ai spus tu, sper ca sufletelul asta mic care se pregateste sa intre in viata noastra sa imi aduca seninatatea anilor fericiti.

Adela...tu vezi ca eu am tendinta de a-mi idealiza cumva bunicii, dar cu toate astea...am gresit si eu destul! Mai ales fata de bunica mea paterna, cea pe care am pierdut-o acum 3 ani...m-am comportat mereu pe dos decat simteam. Ea insa stia treaba asta...ma cunostea mai bine decat ma cunosteam eu insami si de multe ori o amuzau excesele mele de personalitate. Am inteles tarziu lucrurile astea dar nu m-am grabit sa repar...
Tu nu te mai invinovati pentru nimic. Gandeste-te la lucrurile placute, la amintirile frumoase legate de bunica ta si atat...

[Arheoloaga]

Urat inceput de saptamana.
M-am trezit la prima ora cu un sentiment greu...nenatural, legat de plecarea lui Nicola intr-o delegatie. Nu imi place sa raman singura mai multe zile, cu atat mai mult acum...insa din pacate nu avem de ales. Nici el nu avea chef sa plece si asa am ramas acasa cu lacrimi in ochi. Mi-am revenit incetisor spre pranz...ba chiar ma amuzam de sensibilitatea asta care a pus si mai mult stapanire pe mine...M-am relaxat cu un dus si o cafea...si m-am asezat in fata ferestrei privind furtuna de afara. Cerul s-a razbunat vreo ora...si am ramas si fara curent si fara conexiune vodafone...aceeasi poveste cu santurile infundate, apa peste tot...pompieri care desfundau.
Dar dupa furtuna se arata intotdeauna soarele...asa ca au revenit toate la normal, am reluat legatura cu lumea...fiind eu insami surprinsa de disperarea orei fara curent, internet si celular.
In ora asta...o veste tare trista se raspandea in spatiul virtual si as fi vrut sa nu o aflu: un coleg de birou s-a stins sambata...dupa o lupta crancena cu cancerul, o lupta ce parea sa il aiba ca invingator insa...
Am luat legatura cu colegii, pt ca se organizeaza participarea la slujba de inmormantare si inevitabil ne-am amintit de sosirea lui in firma, despre sedintele saptamanale de sugestionare inventate de el…de determinarea de care dadea dovada desi multi dintre noi il luam peste picior pt ca provenea dintr-un domeniu paralel cu al nostru. De asemenea…l-am judecat cu totii pt alegerea lui de a munci in loc sa profite de ultimele luni de viata, de a renunta la tratamentul conventional numai pt a participa la un maraton… Cine eram noi sa punem la indoiala alegerile unui om atat de incercat, cine eram noi ca sa avem pretentia de a intra in sufletul lui…nu stiu si imi este rusine. Imi pare rau ca am inteles abia acum dorinta lui de a-si lua destinul in propriile maini, de a ajunge acolo unde si-a dorit fara a tine seama de parerile si sugestiile celorlalti.
Ne-am intalnit pt ultima oara la cina de Craciun…iar glumele lui legate de lumea cealalta ne stanjeneau pe toti si incercam sa evitam orice aluzie…apoi a ramas sa ne vedem la teatru, unde el juca un rol ca actor amator…nu ne-am mai dus insa…Din nou…am fugit cu totii nu stiu daca de el dar in mod sigur de teama ca nefericirea si boala “se ia”…am fugit decat sa fim alaturi unui om care pur si simplu vroia sa fie el insusi pana in ultima clipa.
Ne vom vedea pana la urma pe o alta scena…Imi pare tare rau…

[Arheoloaga]

Cand am ramas insarcinata imi creasem un intreg tablou despre cum urma sa fie viata mea. Ma vedeam sigura pe mine, informata...descurcandu-ma fara probleme printre scutece si facand cu succes slalom intre copil, sot, job prieteni si mai ales cinema... ca o superwoman ce sunt.

Saptamana trecuta m-au sunat fostele mele colege de birou sa iesim la chinez la ceva bun. Ei da mi-am zis...asta este sansa mea de a relua legatura cu lumea de "inainte". A venit Nic acasa, m-am aranjat, l-am lasat pe pitic in regula, l-am pupat pe frunte si am iesit pe usa in perechea mea de balerini nou nouti. Parcurgand cei 5 metri pana la masina m-am intrebat cum naiba am putut cumpara balerinii aia grei ca plumbul. Abia ce am aprins motorul ma ajungeau plansete imaginare iar cei 3km pana la restaurant m-am tot controlat in geanta ca deh...poate am uitat telefonul acasa. Haiti mi-am zis...ce naiba sunt si eu ca mamicile alea panicoase? No...eu stiam deja de acum 9 luni ca nu voi intampina nicio farama de problema.
Dupa o ora, intre un pui cu migdale si niste alge prajite am intrat in panica. Telefonul nu suna. Mi-am zis ca poate Nic nu reuseste sa sune printe plansete asa ca mai bine sun eu. Surpriza...Matteo dormea, Nic savura un episod din CSI. Chiar au supravietuit fara mine? Da..pur si simplu au facut ceea ce faceau in fiecare seara, fara mine insa. In siguranta, inconjurat de aceeasi caldura...
Oare ce aveam de demonstrat? Cine are nevoie de o superwoman? Sunt doar o mamica; una noua ce traieste de acum in functie de altceva, de altcineva. Probabil ca de acum inainte balerinii mei vor fi mereu grei, gandul meu va zbura intotdeauna acasa..indiferent ce voi face si unde voi fi...Ratiunea imi spune ca micul meu este bine alaturi de Nicola...ca nu el este cel care are nevoie de asigurari ci eu sunt aceea, dar este atat de greu sa ma conving.

[nicole@b]

Cunosc sentimentul descris de tine, Raluca. De multe ori, eram chiar "geloasa" ca David este ok si cu alte persoane in afara de mine.Si-mi parea rau ca n-a plans deloc. Ce prostie! Acum consider ca eu greseam si la mine era de fapt problema.

[mischaela]

au indraznit baietii sa se descurce singuri ????
ooo ...
imi aduc aminte de prima iesire ... a fost pentru controlul ginecologic ... m-am laudat eu doctoritei ce fata frumoasa si cuminte am ... si intr-un suflet am ajuns acasa unde nu m-a oprit decat in dormitor ... stupoare domle ... unde-i fata ... in dormitor geam deschis si gol ... pai dincolo ... pe canapea ... ai mutat-o?
... apoi alte iesiri ... cu telefonul in mana ... si privirea la el ...
Dupa un an am facut o plimbare la braila ... fata la soacra ... ei bine daca nu mi-a stat inima atunci ... inseamna ca tocmai trecusem marele hop ... in sfarsit taiasem cordonul cu adevarat.

[jo_ana]

Eu va invidiez,in cazul asta,pe toate ...cum lipseam putin, parca uraganul se desfasura in casa, si toti erau distrusi de foame, plans,nervi, orice...dar le-a trecut
Bravo tati de spiridus! Mai prinde cate un mic ragaz, Ralu!

[Cami-N]

Esti tare Jo! Cred ca pe undeva i-ai rasfatat cam mult, nu-i asa?
Raluca, te felicit! Cel mai greu este sa ai incredere in tatic Desi pe undeva esti constienta ca se poate descurca, exista acea teama: dar daca nu? Ei se pare ca tu de-acum ai depasit-o Sa-ti fie de bine, sunau bine bunataturile alea inafara de........ alge prajite ?

[Floraa]

oups am scris unde nu trebuia

[Arheoloaga]

Miha, mie treaba asta cu taiatul cordonului mi se pare taaaare departe!
Nicol...sa nu crezi ca am scapat de gelozie. Eheiii...uite la 4 trebuie sa vina socrii sa il ia la plimbare cat sa il scoata din baia asta de microbi si desi abia astept sa imi fac un dus fierbinte si sa ma asez si eu o jumatate de ora in pat, crede-ma ca am inima stransa.Lupt cu mine si cu senzatiile ce ma incearca.. mai ales ca stiu ca nu am niciun motiv de ingrijorare si mai ales pt ca stiu ca Teo adora compania lor.
In sfarsit...incet, incet sunt convinsa ca voi trece si de etapa aceasta pe care...nu mi-o imaginam atat de dificila!!