by cadbury » Sat Oct 21, 2006 1:02 am
Flautul cu glas catifelat, umpland frenetic de poezie provizoratul camerelor de internat. Canta doua-trei masuri, apoi se oprea...si iarasi revenea. Era ca o chemare, ca o cautare perpetua de sensuri, alternand cu alte masuri, mai tarzii, cand auzeam doar triluri scurte, grabite, pe diferite tonalitati... Concertul clocotea in strafunduri, mai era vreo luna si ceva pana in ziua cea mare.
Anatol fusese casatorit, era divortat si plecase din tara lui pentru o viata mai buna si pentru ca voia sa uite. Avea un baiat de vreo zece ani (ramas la mama) la care se gandea tot timpul, tinea fotografia lui, inramata, deasupra patului. Mi-a aratat un teanc de fotografii... Tari straine, concerte, Peru, o plaja alb-negru cu o violonista brunetica alaturi de el... De domeniul trecutului, din pacate...
Era un om trist. Prea multe discutii n-am avut, ne salutam, doar, cand ne intalneam pe coridoare sau pe strada si vorbeam lucruri destul de obisnuite, de protocol. Mi-era greu sa nu-i percep accentul ca pe o ciudatenie... Si nu numai accentul, ci si unele expresii la care nu te puteai abtine sa zambesti. De exemplu (m-a recomandat unui cunoscut): "Domnisoara este o melomanca..." Ma simteam ca o balena alunecoasa, inotand destoinic... pe apele muzicii.
NU m-as fi putut vreodata indragosti de cineva ca el insa ma simteam tulburata. Era o emotie izvorata din imaginatie, careia doar muzica ii dadea amploare. Altminteri, n-avea nimic atragator, iar ca om, la nivel de discutii, era banal.
Intr-o zi rece si vantoasa de noiembrie, rugat de bunicul lui (si el aveambunic in acelasi oras, culmea!)sa-i repare acestuia antena de pe casa, a stat cateva ore bune pe acoperis si a racit zdravan! Tusea, se sintea foarte rau. Mi-a batut la usa si m-a intrebat daca nu am cumva vreo aspirina sau cateva pliculete cu ceai. Aveam, desigur, si i-am dat. Ba chiar i-am facut eu un ibric plin. I-am pregatit si un saculet cu sare calda sa puna pe piept - asa ma doftoricea pe mine mama cand eram mica, uneori... Nu i s-a ameliorat starea, nici a doua zi, nici urmatoarea... Arata tot mai rau, era tot mai slabit si mai vanat la fata, abia mai manca. Apoi a cazut, s-a tarat pana la usa si a strigat. Eu n-am fost atunci in camera, aveam ore. L-a auzit femeia de serviciu si a chemat salvarea. Facuse pneumonie.
...Plecase un flaut. Toamna era tot mai palida si trista. Nu puteam sti de la frunze unde s-a dus, asa ca am pornit in cautare. Din doua spitale, in unul l-am gasit. Am intrebat de el la poarta. O femeie grasa, portarita, m-a intrebat sarcastic: "Cine, muzicantul?!?..." Si mi-a spus pe unde sa apuc. I-am dus o ciocolata si niste suc. Avea flautul cu el. Relatandu-i reactia femeii de la poarta, s-a infuriat si mi-a povestit cum respectiva l-a jignit: "Ce tot veniti p'aici sa faceti bisnita din a Moldova... si p'orma va-mbolnaviti ca sa va facem noi bine..." Si el i-a replicat: " Am venit sa-ti ridic tie nivelul de cultura, doamna!"... No comment.
Exersa zilnic la flaut, chiar si in spital. Concertul se apropia si el trebuia sa-si duca misiunea la bun sfarsit. Era acum cel mai important lucru, mai important chiar si decat propria-i viata (n-avea voie sa faca efort din cauza plamanilor slabiti)... "Asa suntem noi, artistii. Daca reusim sa aducem oamenilor fie si numai un strop de bucurie, pret de cateva clipe, asta e tot ce conteaza..." Rostea aceste vorbe cu tristete.
![[pupi]](./images/smilies/pupic.gif "Pupic")
