by Arheoloaga » Tue Jun 30, 2009 6:50 pm
Nu reusesc in clipa asta sa imi dau seama daca relatia cu sora mea a devenit speciala abia dupa ce am fost departe, sau daca a fost asa dintotdeuna.
Cand eram foarte mici, nici macar nu ne cunosteam foarte bine; fiecare era la una dintre bunici asa ca nu eram efectiv impreuna. Apoi, parintii nostri au ales cai separate si noi de asemenea. Nu cred ca pe atunci se punea mare pret pe parerea sau pe sufletul unui copil. Si acum mai am uneori sentimentul vinei de a fi ales gresit.
Imi aduc aminte clar ca intr-o seara, (era prin '92) plangeam de dor...strangand in maini o poza alb- negru de buletin a surorii mele. Nu i-am spus nicio clipa mamei mele cat imi era de dor; nu vroiam sa o supar...vedeam deja cat era de nefericita pentru ceea ce facuse asa ca...nu avea rost sa mai spun nimic. Cert este ca a doua zi dimineata suna la usa chiar tatal meu...care o adusese in vizita pe sora mea. Ma uitam in jos de la fereastra camerei mele si nu imi venea sa cred; parca ii chemasem eu.
Imi este imposibil sa uit ziua aceea. Imi este imposibil sa uit jeansii stramti ai surorii mele, geaca de piele si palaria de "Michael". Mi se parea persoana cea mai interesanta din tot universul! M-au scos la plimbare iar eu faceam orice sa ii fiu alaturi; baietii intorceau capul, faceau cu ochiul...iar eu eram sora ei. Avea 15 ani atunci iar eu, urmare a vizitei ei, m-am tinut de capul mamei mele pana cand mi-a cumparat o caseta cu Michael Jackson.
Dupa inca un an s-au intamplat de toate si am ajuns iar de unde plecasem. A fost un lucru bun.
Duminica i-am dus la aeroport. M-a durut sufletul exact ca atunci cand aveam 9 ani si trebuia sa ii spun de fiecare data "la revedere".
A fost o saptamana minunata. Intr-una din seri, vineri parca, sotul meu ne-a facut un cocktail, i-a luat pe pitici si s-au dus la culcare iar noi am ramas sa savuram bautura dulceaga pe canapea in fata laptopului care urla "'cause this is thrilleeeeerrrrrr, thriller night". Va jur ca eu aveam noua ani, iar ea 15. Pentru o clipa, am vazut aceeasi licarire in ochii ei, aceeasi siguranta si dezinvoltura ca acum 17 ani. Ma uitam la ea...si as fi vrut sa o intreb "de ce nu mai esti asa?? De ce acum ti-e teama, de ce te ascunzi, de ce nu mai ai incredere, de ce esti singura cand tu esti cea care avea palarie de "michael" si iti vopseai o suvita cu rimel de gene pentru care te cunostea si te invidia tot orasul?" Sa fii fost ultima dovada de curaj?
Am ras apoi cu gura pana la urechi..."tu iti dai seama ca daca nu murea Michael nu ne mai distram atat?" Si apoi am plans iar; eu pentru ca aveam 9 ani, ea pt ca murise Michael si ea nu mai avea 15.
Fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens.
![[aplaud]](./images/smilies/icon_clap2.gif "aplaud"){kind=icon}
