vara mea pierduta!

[jo_ana]

Da, asa e! Numai ca la facultatile astea moderne, poti lejer face 2 ani intr-un an; numai sa te tina buzunarul, ca in rest...diploma vine!

Uite, ma gandeam azi dimineata cat de ciudata e viata asta. Acum 5 ani jumate, cand m-am casatorit, mi-am luat foarte rapid in serios rolul de "femeie la locul ei". Era atunci un fel de distractie: voiam sa demonstrez ca nu e chiar asa de greu, ca e simplu sa-ti faci zilnic treaba, ba chiar placut. Impreuna cu sotul ne "jucam" si ne "amuzam" pe seama rolurilor noastre.
Si uite-asa, am uitat de micile escapade specifice varstei de 25 de ani, dar de care acum mi-e atat de dor.
Nu ma pot plange: suntem o familie relativ implinita - implinita in masura in care ai niste limite financiare destul de jos fixate, dar totusi suficiente, ai niste divergente cu cealalta parte a familiei, divergente care iti dau mereu un gust amar pentru ca sunt totusi ai nostri. Dar a trecut atat de mult timp de cand n-am mai citit, n-am mai ascultat muzica, n-am vazut un film!Si-atunci, chiar regret anii aceia in care, in loc sa profit de libertatea in doi m-am inchis in casa la ale gospodariei treburi.

Si totusi - ciudat, acest cuvant "totusi" care cuprinde atata dezamagire si speranta in acelasi timp - ma gandesc ca vor veni si vremuri mai bune.
Adica: in 2007 ne vom integra in UE, vor curge rauri de lapte, iar albinele vor cara la greu galeti cu miere; cainii vagabonzi se vor plimba smechereste cu colacii in coada (colaci din faina import UE, evident), toata natia asta se va civiliza dintr-o data, nu vom mai fi corupti, nu vom mai fi coruptibili. Nu, nu va fi asa, dar sigur copilul meu va creste, si sigur eu voi imbatrani tot pe acelasi stil: femeia moderna a Romaniei post-comuniste, care are niste posibilitati, dar nu stie ce sa faca cu ele, avand o gandire prea inchisa, fiind prea rigida in actiuni si prea dura cu sine!

[cadbury]

Jo_ana, trebuie sa-i multumim zilnic lui Dumnezeu pentru ce avem, chiar daca financiar vorbind poate ca am fi vrut mai mult... Nimic pe lumea asta nu se intampla fara motiv, chiar si faptul ca putem comunica asa usor intre noi cand avem nevoie unii de altii ca oameni, e o minune a Lui...
Te sarut si vreau sa gandesti pozitiv, sa-ti umpli inima de soare si bucurie, ai un milion de motive!

[jo_ana]

Asera am fost cu Ton la biserica: mi-am amintit de acea perioada din copilarie cand mergeam la Paraclisul Maicii Domnului cu vecina; parintii nu aveau voie sa mearga la biserica, fiind cadre didactice. Nici Tatal nostru nu l-am invatat decat tarziu si pot sa zic ca "l-am furat" de la bunica si aceeasi tanti vecina. Ma gandesc ca imi era rusine sa ma prinda ai mei cand ma rugam si mergeam destul de rar la biserica (si atunci rugand-o pe tanti sa "ma ceara" de la parinti). Intotdeauna imi voi aminti cu nostalgie de acea perioada si de tanti!

[cadbury]

La multi ani, sa va distrati frumos!

[Marinela72]

Se pare ca si aici nostalgia e la ea acasa...Ce ma mai apuca si pe mine, doamne, doamne! Eu le-am facut pe toate mai tarziu (casatoria, copilul, facultatea) si acum ma apuca regretul ca nu le-am facut atunci, la 20-25 de ani. Eiiii, si mai vreau un si uita-te la mine de nu-l fac, asa la aproape 40 de ani. "Sunt cu capul" zic si stiu ca, indiferent de ce spun cei din jur, am o mare, mare, mare dreptate. Pupici si pe curand!

[jo_ana]

Cred ca fiecare lucru isi are un loc in timp si spatiu. Cred in predestinare. Daca am ceea ce am acum, dupa atatea drumuri intortocheate, si cu directii atat de diferite de locul in care am ajuns inseamna ca asa a fost sa fie. Ciudat e faptul ca am simtit tot timpul ca acel "ceva" pentru care am consumat energie si ani buni din viata ... nu se va realiza. Am tras cu dintii de mine, de posibilitatile mele, dar a totul a fost diferit de ceea ce am dorit!

Cand m-am despartit in fata unei anume terase dintr-un anume oras, intr-un anume an de cel pe care-l numeam "marea mea dezamagire sentimentala" am stiut (fara a fi existat animozitati) ca niciodata nu ne vom mai intalni - in respectiva postura si calitate!
Iar cand la 2 luni de la evenimentul amintit l-am cunoscut pe sotul meu, am fost convinsa de finalitatea a ceea ce nici nu incepuse!
Il uram din tot sufletul, pentru ca ne intelegeam atat de bine, eram /suntem atat de bine croiti unul dupa celelalt si pentru ca...marea mea ambitie sentimentala nu-si avea rostul!
E ciudata viata asta: intotdeauna da ca sa aiba de unde lua!

Nu stiu daca e bine sa scriu aici, dar acasa oricum nu o pot face...n-am mai exprimat trairi personale de ani de zile! am distrus tot ce am scris atunci, de frica sa nu cad in aceleasi depresii. Am ajuns sa traiesc clipa asa cum e ea:buna, rea...e clipa mea si nu are rost sa-mi doresc altceva!

Mi-au venit in minte aceste lucruri pentru ca vazusem pe-aici un topic legat de ce-am fi vrut sa nu facem: eu am facut tot ceea ce-mi permiteau limitele mele morale, dar nu mi-a iesit nimic. DAR a iesit altceva, care, cred eu, e mai bun decat ar fi putut sa fie acel ceva!

[cadbury]

Si eu cred in predestinare... Si totusi, continuu sa ma zbat ca pestele pe uscat clipa de clipa, nu ma pot multumi cu acel "lasa lucrurile sa vina cum le e scris", am senzatia ca o oarece influenta avem si noi, oamenii, in ceea ce priveste propriul destin, ma refer la calitatea lucrurilor pe care le facem si le traim... Este necesar sa avem mare grija de tot ce ni s-a dat, sa stim pretui cu sfintenie toate darurile vietii...

[jo_ana]

Evident, nu stai cu mana in san si te uiti la fazele lunii. Ma refer la aspectele majore ale vietii, pe care eu le consider ca ne sunt date, predestinate, incredintate! In acelasi timp, fiecare ne punem amprenta asupra vietii nostre de zi cu zi prin modul propriu de organizare, de gandire si de actiune.
A crede in destin nu este echivalent cu a aluneca in delasare, neglijenta si nepasare. Nu inseamna a te complace intr-o situatie doar pentru ca "asa ti-a fost scris"...chiar daca uneori e mai comod...of, si cate cazuri de acest gen sunt langa mine!

[cadbury]

[jo_ana]

Da, exista si asemenea oameni; sunt mai putini - mai ales date fiind vremurile - dar sunt!

De trei zile, puiul meu imi tot canta ca vrea la Billa, sa-si ia gentuta! Nu stiu ce i-o fi venit (de fapt stiu, vrea sa se plimbe cu carucioarele cu masinuta!), dar aseara n-am scapat.
Desi s-a trezit abia la 18.30, ne-am pus la drum lung (?!)...distractie maxima, n-am cumparat nimic de la Billa, dar ne-am dat cu masinuta!

Ma surprinde copilul asta: cum poate fi atat de intelegator? E drept ca daca ai promis ceva trebuie sa te tii e cuvant, cu el nu merge sa ne jucam de-a "pacaliciul"! Daca te-ai legat ca faci ceva, trebuie sa faci. Pentru ca si el, daca ii spui sa faca/ sa nu faca ceva, asculta!
Uneori ma intreb daca e bine sa-l recompensez, dar ma gandesc ca nu ar fi frumos din partea mea sa-i neglijez "buna purtare". Noi nu avem mofturi, noi vrem lucruri serioase!
Sambata, in parc mi-a spus ca vrea sa vina Zana Buna la el! L-am intrebat ce si-ar dori de la ea; si mi-a raspuns: "Ce vrea ea, numai sa vina!"

Mi-e dor de el in fiecare clipa! Am emotii pentru zilele ce vor veni: inceputul gradititei...n-am mai avut asemenea emotii de ani multi. Si parca nu-mi vine a crede ca acum, emotiile inceputului de an "scolar" le traiesc ca mama!

Ma gandesc ca nu voiam (in anii tineretii) sa ma casatoresc si sa am copii. Nu stiu, poate si datorita atmosferei familiale de-acasa.
Imi doream sa am un job bun, care sa-mi permita sa am un locsor al meu si sa pot infia un copil! Uneori mi se pare grea viata de familie, responsabilitatile cu care suntem incarcati, dar, in acelasi timp realizez ca niciodata nu m-am simtit atat de implinita ca acum! Si nimic nu imi da un mai mare sentiment de siguranta decat casa si familia mea!