by miti76 » Mon Dec 20, 2004 12:17 pm
Era inainte de revolutie. Bunica mea s-a hotarat sa se opereze de litiaza biliara, caci toata viata suferise. Cand medicii au deschis-o la Braila, s-au speriat si au inchis-o la loc. Credeau ca e cancer. Vestea a fost un traznet pentru mine. O iubeam mai mult decat pe mine. ma crescuse de la trei luni pana la sapte ani, ma invatase sa citesc si sa scriu, era totul pentru mine. De atunci neincetat am inceput sa ma rog pentru ea si sanatatea ei.
In 1990 am adus-o la Bucuresti si un medic in varsta i-a spus ca are chist hidatic hepatic si trebuie operat. Am facut asta la Caritas si saracuta de ea a suferit ca un martir inca nu stiu cate luni cu un tub de dren prins cu ac de siguranta de piele! A trecut si asta.
Prin 1995 a afcut o comunicare intre un canal biliar din ficat si plamanul drept. Scuipa prin plaman numai bila incarcata cu chisturi de tenia, caci acel chist hidatic diseminase! Am internat-o pe sectia de chirurgie unde lucram eu si medicul a hotarat sa o opereze in acelasi timp si abdominal si pulmonar. Din fericire operatia s-a amanat doua marti la rand si in cea de-a treia marte am vazut ca bunica-mea a facut Zona Zoster. Medicul a hotarat sa o trimita acasa pana se vindeca. A fost minunea lui Dumnezeu, caci nici pana in ziua de azi nu a mai avut nimic. La radiografiile si echografiile ulterioare DISPARUSE orice semn. Daca nu as fi avut analiza lichidului in mana as fi zis ca visez!
Acum vreo patru ani alta mare incercare. Am adus-o la Bucuresti caci se plangea de dureri mari intr-o talpa a piciorului si era si umflata si vinetie. Eu simteam ca e vorba de o complicatie diabetica (am chestia asta cu simtitul bolilor). Am fost la Fundeni in clinica de specialitate si ei au zis ca nu e asa ceva. Apoi la spitalul unde lucrasem i l-au bagat in gips, ca vezi Doamne e de gips. A stat saraca si a suferit durerile alea inumane, pana a venit vremea de scos gipsul Devenise si cam confuza mintal si eu eram disperata, caci vroiam neaparat sa-i fac analize de sange. Cand i-au scos gipsul avea ditamai basica plina de lichid, caci o rosese! Am internat-o pe chirurgie si i-am spus medicului la care era ca vreau doar niste analize de evaluare, plus ca i-am povestit istoricul ei si ca are ciroza hepatica din cauza acelui chist. Dar el parca a fost surd! I-a facut in burta o injectie cu heparina, total contraindicata! Normal ca pana seara a varsat un litru de sange!
Toata noaptea am stat cu ea. Era deja dusa. O asistenta care avea teama mare de morti era atunci de serviciu. Eu stiam, caci fusese colega mea. Bunica era inconstienta. Acea asistenta trebuia sa o spele in stomac cu ser fiziologic rece, la jumatate de ora. De frica mortii o striga mereu pe nume si-i spunea sa reziste. Si ea saracuta asa a facut! Si-a mai revenit. I-au pus sange, i-au dat insulina, caci avea glicemia peste 400 mg! Ceea ce eu simtisem despre diabet era adevarat! Dar cu nici un chip nu mai putea urina. Era deja in insuficienta renala. Toata lumea zicea ca mai bine o duc acasa, caci moare si e mai greu cu actele pentru ca ea e de la tara. Am inchiriat o masina si am plecat in Baraganu. Pe drum n-a stiut nimic. Eu am hoatarat sa-i pastrez totusi perfuzia, caci poate Dumnezeu face o minune! Acasa am stat trei zile. Mi se sfasia inima sa stau sa o vad cum moare de vie! Salbisem aproape zece kg, dar nu puteam manca. Parul il luam din cap cu smocul si-l aruncam. Incet incet a inceput sa vorbeasca si sa ne dea indicatii, unde sunt toate lucruruile ei! Atunci m-am hotarat: "Inapoi la Bucuresti!". Si am dus-o la Colentina, unde aveam cunostinte.
Acolo, o luna am trait cel mai mare cosmar al vietii mele. Insuficienta renala nu a cedat, ea s-a umflat ca un monstru, caci pompau in ea perfuzii si Furosemid sa o scoata din insuficienta. Facuse o ditamai burta plina cu lichid de ascita. Pielea o ardea si o manca de la insuficienta, delira si nu dormea decat daca o luam in brate si ii spuneam o poveste mangaind-o pe par! I-au facut nenumarate punctii in burta sa-i scoata lichidul. De la asta a inceput sa verse iarasi sange, caci decomprimarea a fost prea brusca. Noptile nu dormeam, caci mama nu putea si nu stia ce sa-i faca. atunci cand era pe moarte mama intra si ea in crize si aveam grija de doua, nu de una. Stateam pe scaun lanag ea si ma rugam: "Doamne, daca vrei sa o iei, ia-o! Dar fa Tu sa fie mai repede, sa nu se chinuiasca. Nu imi e de chinul meu, caci eu as putea sa ma chinuiesc asa mult, dar pe ea te rog sa o ierti. Insa daca nu vrei s-o iei la Tine, fa Tu sa se faca bine mai repede". Stateam si numaram niste gratii de lemn de la o fereastra, ca sa nu adorm. A mai facut si diaree si apoi s-a infectat in regiunea pubiana cu bacilul piocianic, facand niste pustule enorme pline cu puroi.
Intr-o zi a inceput sa faca pipi! Asa, din senin! Toata lumea zisese ca nu mai dureaza decat cel mult trei zile si iata ca se produsese un miracol! Apoi a fost din ce in ce mai bine, pana ne-am externat. Am avut noroc cu un medic deosebit. Cand i-m spus ca-i multumesc pentru ce a facut, el a zis: " Nu mie, ci lui Dumnezeu, eu nu am facut nimic. Nu stiu cum si de ce si-a revenit, asa ca nu e meritul meu!". Si nici nu a vrut sa ia nimic de la mine, caci a zis ca suntem colegi si el nu face asta.
Cam asta e povestea mea. In prezent bunica mea traieste, vine mereu la control in Bucuresti si face tratament cu insulina pentru diabet. Dumnezeu cred ca o iubeste tare mult de a salvat-o prin asa mari minuni! Eu ma rog in continuare pentru ea si sper sa nu mai avem parte de asemenea cosmaruri. Ma bucur ca a apucat sa-si vada stranepotii. Cand ma rog, ma rog ca moartea ei sa fie blanda, fara suferinta.
http://community.webshots.com/user/lucdavi2004
![[bis]](./images/smilies/bis.gif "bis")
ne. Si am mers pe intuitia de mama , si am avut dreptate. Si nu sunt asa credincioasa, am stiut pur si simplu ca e o tuse banala. Poate incep sa imi dezvolt simturile (de mult apuse).Totul spre bine.[dual]
![[pupi]](./images/smilies/pupic.gif "Pupic")