Forum CopilulMeu

Se intimpla prin 96. Aveam un prieten, cu care locuiam impreuna de 3 - 4 ani. Relatia intrase in rutina si nu ma pricepeam deloc sa o dezmortesc. Vorbeam doar "ai pus pastila pentru tintari?", "mi-ai umplut si mie cada?" ori "mincam?", dupa care, inevitabil, urma privitul la televizor, in special la... desene animate, caruia lui ii placeau tare de tot. Telecomanda era in mina stapinului, asa ca asteptam sa adoarma ca sa ma uit si eu la stiri. Poate ca nu-i bine ca povestesc astea, dar simt eu ca ma face sa ma simt mai bine. Sau pare o birfa? ma rog.
Cam in zilele astea, a aparut el in viata mea. Prima data, cind l-am vazut, nu mi-a spus nimic. Chiar nu arata grozav. A doua oara - tot nimic. La fel de nenumarate ori. Intr-o zi, am descoperit ca avem drum impreuna inspre casa. Si am inceput sa mergem spre casa impreuna.
Ei, asta a fost inceputul unei relatii. Urit din partea mea, de condamnat chiar (parca mi-a luat Dumnezeu mintile, zau asa), mi-am inselat partenerul. Remuscari au fost, dar mai conteaza asta?
Speculind ideea rutinei mele de acasa (pentru ca ii povesteam tot noului aparut in viata mea), treptat, a reusit sa ma convinga sa renunt la cel care a devenit un "fost". Parerea de rau aici nu mai are rost.
A urmat o perioada frumoasa. Dar... ce este cel mai trist lucru si pe care nu l-am spus pina acum: omul avea un singur defect: era casatorit.
Ei, cu toate astea, relatia a continuat. Mult. Vreo patru ani. Timp in care el tot "divorta", dar se tot impiedica de fetita, care trebuia sa creasca avind "mama si tata" macar "pina cind va face 14 ani".
Ei, prin al patrulea an al existentei relatiei noastre, adica prin 2000, au inceput crizele. Profunde. De la mici reprosuri pina la cele mai mari ordinarii.
exemple: "de ce s-a uitat ala la tine asa?", "de ce i-ai zimbit?", "cine e asta?", "de ce te-ai imbracat asa? pentru cine?", "de ce ai intirziat 5 minute? Nu stiai ca stau afara, in frig si te astept? Imi spui tu mie ca lucrai?"
Finalul a fost groaznic.
Era o seara de decembrie. Spre finalul lunii. Poate de asta mi-am si amintit asa o experienta. Eram in casa cu vreo patru colege si cintam. Lalaiam colinde inventate de noi. A venit el, furtunos, s-a uitat urit, ele au plecat. Nici bine n-a inchis usa si a urmat: "nu stiai ca vin eu? Ce cautau ele aici?", "Cind stii ca n-avem timp sa-l petrecem impreuna, pentru ca asta este situatia, tu acorzi din timpul nostru altora?". Si au urmat ele, palmele. Vreo 5.
Socul a fost ingrozitor. Imi cadeau lacrimi mari, una dupa alta, eram speriata, ingrozita, incercam sa inteleg de ce mi se intimpla mie toate astea, m-am ghemuit linga un dulap, intr-o incercare prosteasca de a ma ascunde parca, si mi-am continuat plinsul. A realizat ce a facut. Prea tirziu. A sunat o prietena de a mea. Am mers la ea. Imi era groaznic de frica de el. Pe bune. Ma ameninta ca isi taie venele, ca se arunca in fata tramvaiului, se pune in genunchi in fata mea, pe strada... Of, ce proaste mai sunt femeile!
N-o sa credeti, insa relatia a continuat, vreme de vreo 3 luni, timp in care am fost terorizata. Imi era frica sa merg pe strada. Nu s-a mai intimplat sa dea in mine, insa orice gest al lui - intindea mina sa ma mingiie - era intimpinat de o reactie de ferire. Imi era frica sa-i spun ca nu ma mai intereseaza.
Intr-o zi, nu stiu cum am gasit curajul. L-am oprit din verva lui cu care povestea si i-am spus:
- Mai, tu ai vazut Forest Gump?
- Da.
- Si ai vazut ca omul ala a alergat, a alergat, a alergat, asa, parca fara rost, ani in sir, si intr-o data s-a oprit?
- Da
- Si ai inteles de ce?
- Nu
- Ei, eu am inteles. Si astazi fac ca el. Ma opresc. Nu mai simt nevoia sa merg mai departe. Asa ca te rog sa nu mai vii pe aici.
A plecat. S-a intors doar o singura data, sa mai faca o scena si sa-mi spuna ca el stie demult ca am pe cineva... Atit a inteles el. Ca am pe altcineva. Evident, nu era adevarat. Si a plecat. M-am bucurat de parca ma eliberase cineva din puscarie.
Astazi, dupa ani in care nu l-am mai vazut, pot sa va spun noutati. Sunt chiar de risul lumii. N-a intentat divortat, fetita este bine. Insa, culmea!, a intentat ea proces! Bine a mai facut mai! Vreau s-o felicit, zau asa.

Ce cretin!

Nu te merita, dar tie ti-a luat cam mult sa accepti asta, desi stiai poate. Chestia cu amenintarile ca se omoara o cunosc foarte bine din familia mea. Dar eu nu am avut ce sa fac! Mama mea a inceput o relatie dupa ce a divortat de tata. Relatia ajunsese in punctul in care el zicea ca se sinucide daca mama nu-l accepta. Ea nu vroia sa-i strice familia, caci avea doi copii. Asa ca mama statea si plangea si nu stia ce sa faca. Eu aveam vreo treisprezece ani si i-am spus ca nu cred o iota si ca isi iubeste el prea mult copiii pentru a face acest gest. Mama parca nici nu ma auzea! Asta e ceea ce m-a deranjat, caci eu pe acest om nu l-am inghitit niciodata, faptul ca mama nu a tinut cont de vointa copilului ei!
Bineinteles ca au ramas impreuna, si-a adus si unul din copii la noi, au urmat ani de violente psihice, privatiuni si multe altele, inclusiv ceva violente fizice la adresa mea si a verisorului meu pe care tot mama il crestea (a nu se citi abuz sexual). La un moment dat totul a degenerat in asa fel, incat s-a angajat la politie ca odata ce baiatul lui ia la liceu va pleca din casa. Asta pentru ca vroia cu tot dinadinsul sa beneficieze si el de meditatii cu profesorii cu care facusem eu. Dar la mine alta fusese situatia! Facusem hepatita in clasa a opta si mama nu m-a lasat sa o mai fac. Am amanat anul, desi eu am suferit enorm. Dupa un an de stat pe la tara habar nu mai aveam de mate si romana, materii de examen la liceu. Dar "fratele" era greu de cap ca asa era el!
In sfarsit, a plecat. Eu m-am angajat in spital, dupa liceu. Nu mi-am permis sa dau la facultate de stat, ca nu avea cine ma tine. Ma gandeam ca daca am afcut liceul sanitar am o meserie, dar sora mea cu liceul teoretic nu. Am ajutat-o cat am putut pe mama, dar tot aveam probleme financiare mari, caci ea e si genul care cam risipeste. Eu banuiam ca ei se mai vad si nu pricepeam cum de mai poate face asta! Si sincer, e mai mic ca ea, dar e un zero uman! La un moment dat si-a luat si fata la el, caci mama ei era alcoolica si avea si tuberculoza, in cele din urma decedand. Asa ca baiatul s-a vazut la greu, cu doi copii nu prea buni (fata cam panarama, baiatul cam indiferent), o mama bolnava, cu amant si cu bautura in nas si el la randul lui cu alcoolul in traista. S-a gandit ca trebuie sa faca ceva, caci casuta care o avea nu era de ajuns pentru ei. Si a luat pastile... Mama a fost foarte ingrijorata si repede i-a sarit in ajutor, caci a chemat-o! Vezi doamne, asa se sinucid astia in ziua de azi, iau pastile si dupa aceea te cheama in ajutor!
Cand am auzit i-am spus ca e o mare stratagema de-a lui, ca sa reintre in casa noastra. Nu m-am inselat. Eu banuiesc faptul ca mama a suferit si amenintari din partea lui, desi ea nu a zis. Asa ca ne-am trezit cu el in casa. Copiii au ramas acolo. De atunci cam aceeasi placa: gelozie, vulgaritati, nesimtire, etc. Eu deja imi plateam singura darile. Din intamplare el vazuse un anunt la uzina unde lucra ca se angajeaza asistente. Eu eram fara serviciu deoarece doi ani lucrasem si in paralel urmasem postliceala sanitara de stat, dar in ultimul an de postliceala renuntasem la serviciu ca nu mai puteam. M-am dus si am dat concurs si am fost prima din douazeci, pe doua locuri. Normal ca a inceput sa se laude ca a vorbit el cu nu stiu cine, desi el era un pacalici de bobinator, intr-un mamut de trei mii de salariati. Asa ca aveam bani de toate darile in casa si il tineam si pe sotul meu neangajat inca pe mancare si altele (caci si el se "intelegea" de minune cu mama lui). Am suportat cat am putut, ne-am certat, ne-am facut in tot felul, nu am putut sa nu-i reprosez mamei ce mi-a facut, ca nu aveam mancare la mine cand strabateam jumatate de Bucuresti ca sa ma duc la liceu, ca aveam espadrile cu talpa de sfoara cand afara ploua, etc............Nu a dat nimic rezultate. Mama nu a fost niciodata pe aceeasi lungime de unda cu mine. Pe de alta parte mereu il facea in tot felul cand era suparata si cand era singura prin casa si mereu avea crize de dischinezie biliara.
Au mai trecut ani si eu ma sustineam singura in facultate, stateam inghesuita cu sotul meu intr-o camera, la mama, cu trei pisici, calculator, televizor si zeci de alte maruntisuri, cu nervi si o viata de n-ai vrea. Pana s-a hotarat sotul meu sa facem un copil. Am ramas insarcinata si totul s-a rezolvat ca prin minune. Mama lui a plecat in SUA si ne-am mutat singuri in trei camere!
Dar nu se termina aici povestea. Mama a ramas cu el, caci sora mea traia de mult prin caminul de studenti la constructii cu prietenul ei si apoi si-au luat casa. Eu i-am atras atentia mamei ca nu vreau sa vad copiii lui in casa. Ea era si ea ferma si pe pozitie. Unde suntem azi?
Casa a fost renovata si mobilata in intregime de el, caci i-a cedat locuinta fiului si sotiei acestuia in schimbul unor bani. Fiica lui are acolo camera ei de lux (nu un pat care scartaia si curgeau din el toate cele cum aveam eu). El nu mai are casa nicaieri! Nici fiica lui. Concluzie, trage de mama sa se casatoreasca (bine, vrea de multi ani) si mama se pare ca e convinsa ca asta e solutia! "Ca ce, saracul sa aiba si el uzufruct viager acolo!" Dar nu stie ce vorbeste! Eu am vorbit cu un avocat si iata ce mi-a zis. El va avea dreptul la 25% din proprietate daca mama decedeaza (ceea ce mi se pare plauzibil, la cat de subreda e ea si el plin de viata!). Daca mama face testament in favoarea noastra, el are dreptul rezervat de lege la 1/8 din proprietate. Deci tot se va imparti acea casa, cu niste straini! Nu stiu cum altfel.
Inca niste concluzii. Mama sustine ca a facut-o pentru noi, sa avem tata si ce sa mancam. Tata nu am avut decat un strain alcoolic si vulgar si gelos pe mama si pe noi si care facea scandal de cate ori primeam ceva de imbracat de la mama. De mancat nu am avut, caci el a vrut dacie, desi e surd din copilarie. Am strans cureaua si cand a plecat a luat-o si a papat-o! El nu manca orice, asa ca noi mancam ce se gasea iar el numai friptane speciale, carora nu li se ducea mirosul dupa ce el pleca la servici si ne sculam si noi sa plecam la scoala. Am avut o copilarie deosebit de turbulenta, contradictorie, nebuna, cu socuri psihice extreme, ceea ce a dezvoltat in mine o ambitie fara limite, dar si o fierbinteala a sangelui de necrezut. Am noroc cu sotul meu, cu "copiii" mei si cu ceea ce sunt eu. Nu doresc nimanui sa pateasca asa ceva, dar daca e sa nu uite ca totul trece repede, dar schimba omul in mod esential.
M-am bagat peste mesajul lui Feliciune, careia ii cer iertare, dar acum m-a apucat. Sper sa se rezolve totul bine. Mama inca nu a facut pasul, caci eu mai am putin si nasc, dar mi-a cerut buletinul si eu nu stiu ce vrea sa faca!
Gata, inchei.

Hola Miti, Feliciune,
ma mahnesc foarte tare povestile voastre.Cu timpul sper sa vi le stergeti din memorie.Sunt triste. Si nu trebuie sa va mai amintiti de ele. Viata merge inainte si cautati partea frumoasa a lucrurilor.
Eu am avut noroc de o familie unita care a avut grija de mine, am avut un unchi mai mare cu 8 ani ca mine care ma apara de pericole, si o matusa cu 9 ani mai mare care imi era cea mai buna confidenta si ma ajuta enorm la lectii, le multumesc din suflet pt. asta.

Ei, am trecut peste toate, insa nu a fost usor. Cert este ca viata iti ofera tot felul de situatii, care mai de care mai (ne)placute. Peste ani insa, ajungi sa-ti amintesti de ele zimbind amar, gindindu-te cit de proasta ai putut sa fii si eventual povestind altora pe site.:)

Fetelor, am citit destul de tarziu despre experientele voastre. Este grav ca in societatea noastra suntem nevoiti sa convietuim in convietuirea celorlalti si sa acceptam compromisuri din cele mai crunte.
Imi pare rau ca ati trecut prin astfel de clipe dar toate astea eu cred ca v-au fost de mare ajutor. Acum sunteti mature si,macar teoretic, stiti ce ar trebui sa faceti in viitor.
Bafta multa in viata ca meritati.

Multumesc, Gabi. Am sa am grija ca cei doi (deocamdata) copii ai mei sa nu simta niciodata ce am simtit eu.

Nu stiu viata asta are asa de multe suisuri si coborasuri....ca nu mai ajungem sa intelegem ce se intampla defapt...se spune ca Dumnezeu ii da unui om atat cat poate duce..dar nu stiu ce sa zic eu uneori trec prin situatii care ma depasesc si tot ce ma face sa merg ma departe sunt copii...ca altfel cred ca as fi innebunit de mult.De multe ori ma intreb oare alta ar rezista in locul meu ...cand le mai aud pe unele ce ca esti maritata cu 2 copii..la 21 de ani...esti nebuna..ca in loc sa mergi si tu la discoteca cu noi stai si legeni ..eu una stiu ca atunci cand imi vad commorile stiu ca nimic pe lumea asta nu se compara ....Aproape toti trecem prin situati care credem ca o sa ne doboare dar faptul ca avem copii ne face mai puternici...si referitor la povestea lui miti 76 ..stii cum e sunt unele faze din copilarie care ne marcheaza si ne gandim la ele ca la niste cosmaruri care au fost si au trecut...acele lucruri ne sa ne dam seama ca noi nu am vrea ca si copii nostri sa treaca prin asta .Si la mine intr-un impas cand eram insarcinata cu cel mic...eu si sotul ne intelegeam mai rau..timp de cateva saptamani nu se putea vorbi cu el...si cand i-am zis mamei ce se intampla..ea mi-a dat un raspuns la care nu ma asteptam ..eu cum am crescut singura trei copii tu nu poti sa cresti 2...eu una am ramas blocata si ea zis ca eu nu-mi doresc prt copii mei sa treaca prin ce am trecut eu...si ca chiar daca sunt si momente de impas o sa trec si peste ele si o sa ne fie bine....nu stiu eu is de parere ca orice s-ar intampla pe primul loc sunt copii...cel putin prt ei trebuie sa fim puternici si sa mergem mai departe...este o vorba ..ca ce nu te omaora te face mai puternic ...si asa e ca uneori stau si ma gandesc ...oare alta ar fi rezistat in locul meu....dar totusi vad ca sunt alti care au trecut prin obstacole si mai si ...si au reusit sa le depaseasca

Te admir ca ai avut acest curaj, esti un exemplu pt multe femei din viata de zi cu zi, si chiar pt cateva femei de aici de pe forum. O femeie are demnitate, drepturi, sentimente, ganduri este o fiinta vie, cum poate un animal de om sa o loveasca, cred ca as si trece prin el de nervi de furie de uraaaa care poti sa o ai in momentul in care te simti lovita.

Sa nu mai vb de faptul ca te simti ca un copil lasat, undeva la un "capat de lume" si plangi, si plangi, si totul injur ti se pare asa de ... trist, "intunecat" .. e groaznic.

Sa nu uitam ca luna martie este dedicata femeilor, si sa nu uitam acele femei care au luptat pt drepturile noastre.

Femeia & Barbatul sunt egali, din toate pct-le de vedere. Atata timp cat noi ii respectam, si noi asteptam acelasi lucru din partea lor.


Asa ca domilor, aratati mai mult respect femeilor, pt ca fara ele , nu ati fii cine sunteti azi. Right? [:X]

Sal.Sa stii ca ai dreptate toate femeile ar trebui macar in luna martie tratate ca niste printese ca datorita noua exista....dar se pare ca ei nu prea stiu lucrul asta. http://photobucket.com/albums/f109/mamica22/