by robertzica » Mon Nov 20, 2006 5:02 pm
Cu nasterea a fost cam asa:
dupa ce s-a intamplat ceea ce stiti, deja, o matusa mi-a spus ca stie un medic super ok si mergem sa vorbim cu el. Era domnul profesor Sandu de la spitalul Caritas. Eu am plecat la spital in ideea ca imi face un control si, in caz ca e de acord cu cezariana, stabilim cand si cum. Dansul m-a controlat (in viata mea nu am intalnit un ginecolog care sa aiba o mana atat de usoara si sa te faca sa te simti atat de ok in timpul controlului). Dupa control, mi-a spus ca ma interneaza si ne vedem joi dimineata pentru operatie.
Imi venea sa ii sar de gat de bucurie. M-au dus intr-un salon de pretravaliu si am stat cuminte acolo pana la 10 seara cand... surpriza: mi s-a rupt apa!! Sa innebunesc nu alta! Stiam ca profesorul e prea batran sa mai vina noaptea dar l-am sunat, totusi. Mi-a recomandat unul din medicii de garda, dr. Edu. Dansul nu prea vroia sa imi faca cezariana dar... aveam contractii la mai putin de 3 minute (exagerat de dureroase), dilatatie 2 degete (la fel ca si vineri seara, pe 10) si, in plus, nimeni nu stia sa puna cateter asa ca... am tipat ca nu vreau sa nasc natural in conditiile alea si in 5 minute eram pe masa de operatie.
Am cerut anestezie totala si mi-au facut... ultimul lucru pe care mi-l amintesc este masca de oxigen care venea spre mine. Apoi, cineva imi spunea sa respir adanc, am respirat (ca sa ma lasa odata-n pace), stiam ca m-au operat dar... nu stiam de ce. Apoi soacra mea si sotul imi spuneau ca am cea mai frumoasa fetita pe care au vazut-o vreodata. Eram in salon si pluteam... de bucurie. Nu mai conta nici durerea tot ce imi doream era sa o vad. NU mi-au adus-o.
Dimineata la ora 8 (la 23.20 s-a nascut Irina, probabil ca in jur de 0.00 au terminat si cu mine) am spus ca vreau sa ma ridic sa imi vad fetita, nu m-au lasat dar mi-au spus sa mananc si, la ora 10, cineva ma va ajuta sa cobor din pat. Asa a fost. Din pacate, abia la 12 m-au lasat sa plec spre salonul Irinei, atunci cand a venit si sotul meu pentru ca l-au pus sa ma sprijine (ce daca eu aveam aripi?).
Asa cum spuneam, ne-am indragostit una de cealalta la prima vedere. De sambata avem si laptic si suntem foarte fericite.
Acum, suntem acasa si incercam sa ne obisnuim cu noul mediu si noile responasbilitati. Nu e greu dar mai sunt mici stangacii.
Tati este cel mai fericit. A venit sa ne ia de la spital si-a luat comoara in brate, a vorbit cu ea, i-a zambit (desi era cam stresat sa nu o scape) iar acasa... ne asteptau 2 buchete imense de flori: trandafiri rosii si crini.
Altfel, eu sunt ok: operatia este foarte bine facuta si s-a refacut foarte bine. Mai am durerile aferente din cauza uterului care se strange dar... este suportabil.