Forum CopilulMeu

Daca este cineva dintre voi care ati aflat la o anumita virsta ca ati fost adoptat,[dual] as fi interesata sa dezbatem acest subiect din mai multe puncte de vedere... Si nu ar strica sa intervina si persoanele care au adoptat sau care urmeaza sa adopte. Un sfat in plus nu strica niciodata...Noi, cei adoptati, stim ce se intimpla in mintea copilului/persoanei care afla, la un moment dat, ca este adoptat si de aceea am putea fi de folos acelor parinti care adopta...
Ce ziceti, merita sa ne lansam intr-o discutie de acest gen ?
Va stept...

Nota:
Pot participa la discutii si persoanele care nu au trecut printr-o astfel de experienta. Orice interventie de-a voastra va fi bine-venita. Asa ca, oricine este asteptat...

Draga Tina, sper sa nu te superi pe mine ca nu m-am tinut de promisiune, insa nu am avut timp suficient pt. a povesti putin despre ceea ce discutasem la subiectul propus de tine. Promit ca in weekend-ul asta ma voi ocupa si de acest aspect. Am o saptamina grea la munca si voi veni acasa destul de obosita, pt. a ma mai putea concentra prea mult la compus. Inca o data mii de scuze...Voi reveni...

Uraaaa! am gasit. Este interesant ceea ce spui. am facut azi op. de polipi, asa ca nu ma voi intinde la sueta.

Te inteleg, Libra. Desi nu mai merg la serviciu de 6 luni, stiu ce inseamna sa pici de oboseala la sfirsitul unei zile.
Eu, una, nu apuc sa intru pe net decit dupa ora 23-24, cind copiii mei adorm, in sfirsit.
Oricum, astept cu mare interes povestirile tale.
Sa ai stress minim la serviciu si spor in ceea ce faci!

Draga Tina, iata ca incerc, inainte de a pleca la munca, sa relatez cite putin din ceea ce am promis.
Am aflat ca sint adoptata, INTIMPLATOR, la virsta de 18 ani, cu 2 saptamini inainte de bacalaureat. Cum? Simplu... Eu am locuit dintotdeauna cu bunicii materni si, intorcindu-ma, intr-o zi, acasa mai devreme decit ma asteptau ai mei (in ziua respectiva mai aveam vreo 2 ore de canto,pe care nu le-am mai facut si de aceea am ajuns mai devreme), am intrat in casa(usa era deschisa) si am surprins o cearta destul serioasa intre mama mea si bunica, care nu m-au simtit intrind in casa. Astfel, am auzit-o pe bunica mea reprosind-i mamei mele ca a facut o mare greseala adoptind un copil si chestii de genul asta...Iti imaginezi si tu...Mama tot incerca sa ii explice ca a fost decizia ei si a sotului ei si ca nimeni nu are dreptul sa-i judece decizia. Ma rog, la un moment dat mi-a dat de gol prezenta, catelusul meu, care, cerea sa fie dus afara, ca altfel auzeam mai multe. Tin sa precizez ca eu, dupa ce am intrat in casa, am ramas sa ascult lipita de usa de la intrare. Si cum ziceam, mama mea si-a dat seama ca eu sint in casa si ca, mai rau, am auzit discutia si a inceput sa plinga si sa-mi spuna adevarul. Iti spun ca era mai socata ca mine si nu stia cum sa mai procedeze...Ii era frica de reactia mea, pt. ca noi mai avem rude care au adoptat si ale caror copii au reactionat f.urit la aflarea vestii. Mama mi-a explicat ca din acest motiv nu a vrut sa-mi spuna pina la aceasta virsta si ca, oricum, nu avea de gind sa-mi spuna curind, mai ales ca ma aflam in pragul atitor examene. Ma rog, mi-a spus....s-a descarcat....etc.
Presupun ca vreti sa stiti reactia mea vis-a-vis de aflarea vestii.... Ei, bine, as fi ipocrita sa spun ca a fost totul bine si frumos in sufletul meu. Nu, nu a fost, dar nici nu am reactionat in nici un fel negativ, asa cum se astepta mama mea. Am fost destul de tulburata, in acel moment m-am simtit a nimanui, intrebarile cu privire la adevarata mea identitate au inceput sa-mi navaleasca creierul si multe alte chestii de acest gen. Am fost putin confuza, dar am stiut sa maschez toate aceste lucruri fata de ai mei si, mai ales, fata de mama, pe care si asa am vazut-o suferind enorm. Fetelor, mai mult plingea si se consuma ea, decit eu. Bine, eu dintotdeauna am stiut sa-mi stapinesc emotiile si sa mi le controlez. Niciodata nu am facut accese de nervi sau sa ma manifest isteric sau socata la aflarea unei vesti mai putin placute.
Si asa cum va spuneam, in ziua respectiva, dupa ce s-a mai linistit mama, am simtit nevoia sa ies putin in parc, sa ma plimb si sa fiu doar eu cu mine insami. Am simtit nevoia unei autoizolari, pt. a-mi pune in ordine gindurile. Inainte de a iesi pe usa, am asigurat-o pe mama, ca nu fug nicaieri si ca doar simt nevoia sa fiu putin singura. Aveam nevoie de o oarece intimitate la ora aia, pt. caeram destul de bulversata. Asa ca, am iesit putin pe afara, am stat si am cugetat, dupa care m-am intors acasa si am purtat o discutie cu mama. Ea, simtindu-ma ca doresc sa ii vorbesc, m-a intrebat daca vreau sa stiu ceva din trecutul meu. I-am spus ca daca ea doreste acest lucru, pe mine nu ma deranjeaza. Era normal sa imi doresc sa stiu ce s-a intimplat in trecut cu mine si imprejurarile care au condus sa fac parte din familia lor. Insa, pe de alta parte, nu vroiam sa invirt cutitul in rana...imi dadeam seama ca interesindu-ma de trecut, o ranesc, astfel, pe ea. Un lucru vreau sa subliniez: din acel moment, eu, pt. parintii si familia mea port un sentiment de recunostinta inzecit si i-am iubit de milioane de ori mai mult decit pina atunci. Pt. ca mi-am dat seama ca ce au facut pentru mine, putini parinti BIOLOGICI nu ar fi facut pt. ai lor. I-am multumit lui D-zeu ca eu am fost aleasa sa fac parte dintr-o asa familie minunata. Deci, daca este sa analizez problea din perspectiva sentimentelor resimtite in acele momente, pot spune ca initial, am resimtit confuzie si bulversare, insa, imediat cum am ajuns acasa, mi-am dat seama cit de norocoasa sint...Sentimentul recunostintei, al pretuirii, al respectului si al iubirii s-au accentuat. Chiar eu faceam pe consilierul cu ei, incercind sa le explic ca din punctul meu de vedere, totul este ok si ca nu trebuie sa-si faca nici un fel de griji. I-am linistit si eu asa cum am putut si pe parcurs, s-au linistit. Dar nu vreau sa trec direct la prezent, pt. ca mai am multe de povestit. Insa ma opresc aici, momentan, pt. ca trebuie sa plec la munca si promit ca voi continua...

Trebuie sa recunosc ca m-a impresionat povestea ta mai ales prin echilibrul si seninatatea cu care spui ca ai primit aceasta veste ... cel putin bulversanta. Dar imi inchipui ca, in ciuda stapinirii de sine de care ai dat dovada si a intelepciunii de a-ti pretui parintii si mai mult, nu ti-a fost deloc usor. Ceva "batalii" s-au dat in sufletul tau.
Imi aduc aminte ca, atunci cind aveam vreo 10-12 ani, am aflat la scoala ca unul din colegii meu tocmai aflase ca fusese adoptat. Abia am asteptat sa ajung acasa ca sa o intreb pe mama""Eu chiar sunt copilul vostru sau m-ati adoptat?" Mi se parea un lucru greu de acceptat, cel mai ingrozitor lucru care mi se putea intimpla... Ma rog, la virsta aceea, atita drama imi imaginam eu ca mi-ar putea tulbura fericirea.
Acum meditez adesea la cel mai potrivit mod de a-i spune dragului nostru baiat ca... noi nu suntem de fapt mama si tata, ci unchiul si matusa, dar am devenit mama si tata etc... Noi nu l-am adoptat inca si nici nu cred ca o sa reusim mai devreme de 2-3 ani de acum incolo, asa ca o sa trebuiasca sa grabim momentul adevarului din pricina numelui care tradeaza ... minciuna.
Sper din suflet sa inteleaga si el, cind va mai creste, ca el a devenit copilul nostru printr-o minunata intimplare a sortii (din acest punct de vedere) si ca am fost norocosi, atit el, cit mai ales noi, pentru fericirea de a fi impreuna.
Bravo parintilor tai pentru asa un gest si bravo tie pentru maturitatea si intelepciunea de care ai dat dovada la aflarea vestii!
De parintii tai naturali nu ai avut curiozitatea sa afli cit mai multe?

Intr-adevar LIBRA, o adevarata poveste...Vreau sa-ti spun ca din cate am citi eu, parintii tai te-au iubit si te iubesc mult, tin la tine si ca tu esti copilul chiar,chiar daca te-au adoptat. Nu stiu cate mai ai tu de povestit....ce s-a mai intamplat...dar astept cu nerabdare...Uite, chiar adca nu are nici o legatura..intr-un fel...Sotul meu nu are mama lui bun..are mama de a doua, dar a fost crescut ca si cum ar fi al ei, tine fff mult la el, si mai stii ce? Sotul meu nici nu vrea sa o cunoasca pe mama lui biologica, (avea un an cand l-a lasat cu socrul meu) spune ca nu-i este mama cea care l-a lasat!!Dar asta e total diferit ....

Extraordinar! Iti trebuie intradevar o mare tarie sufleteasca sa poti accepta asa o veste si sa mai gasesti si puterea sa-ti linistesti MAMA.
Fara nici o legatura cu subiectul am auzit ieri ceva incredibil de frumos! Doi parinti cu un copil cu foarte mari probleme de sanatate, cu un aspect fizic ingrozitor, cu trasaturile strambate grotesc, ce sa spun, carata cu un soi de leagan de fier pentru ca in scaun nu incapea, etc...Parintii spuneau urmatorul lucru: Ii multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat sansa de a ne ocupa de unul dintre copiii lui SPECIALI. Trebuie sa fii un om extraordinar, sa ai un suflet imens ca sa poti spune asta, sa nu iti privesti soarta ca pe o pedeapsa!
Te felicit pentru puterea ta!!!! Sincer!

Pupici Libra