Forum CopilulMeu

Am tot citit pe aici despre acest subiect, dar poate sub alte forme si, eventual cel incriminat fiind mai mereu el.
Ce ne facem daca ni se intampla insa noua?
Traiesc pe pielea mea aceaste momente si nu imi place. Cel mai rau e ca nu stiu cum sa ies din acest impas.
Nu stiu cand s-a intamplat, dar nu mai am aceleasi sentimente pentru sotul meu. Iubirea a lasat locul unui sentiment amar de neamplinire. Cred ca cea care s-a schimbat sunt eu. Maternitatea , casnicia, a adus automat cu ea diverse probleme, noi cerinte carora cred ca trebuie sa le faci fata in doi. Cei 2 parteneri ai unui cuplu trebuie sa se maturizeze impreuna. Dar cand doar unul singur o face, celalalt ramanand la nivelul de celibatar lipsit de griji, e greu. In timp cel pe umerii caruia cad responsabilitatile se aspreste si se indeparteaza de celalalt. Cred ca asta s-a intamplat cu noi. Am obosit sa il tot imping de la spate. Vreau un partener cu drepturi , dar si obligatii egale, nu un alt fiu de care sa am grija.
Am fost si eu socata cand la un moment dat mi-a reprosat ca nu-l mai iubesc, i-am spus ca are dreptate. Sau cand i-am zis ca vreau sa plece o vreme. Era ca si cand vorbea o alta persoana. Nu imi venea sa cred ca o spun.
Suntem impreuna de aproape 10 ani. Cand s-a intamplat racirea din sufletul meu?
Sunt extrem de nefericita. Nu m-a inselat, nu m-a batut, nu mi-a facut nimic. Dar nu mai simt nimic pentru el. Ce sa fac? Isi iubeste fiul, isi iubeste pruncul nenascut, ma iubeste pe mine. Iar baietelul nostru il divinizeaza.
Nu il pot izgoni din viata copiilor lui. Ar insemna sa fiu o egoista. Sa pun sentimentele mele inaintea copilului si nu pot face asta.
Pe de alta parte sa continui astfel inseamna sa imi irosesc eu viata alaturi de un om pentru care nu mai simt nimic.
Mi se pare ca e un cerc fara iesire.

Din experienta mea(14 ani), iti spun ca viata in doi nu este intotdeauna ca la inceput.
Se intampla sa apara probleme,sa ne simtim impovarati de griji si atunci ne gandim daca partenerul de viata este cel pe care ni l-am dorit.
Este un moment greu ptr tine acum,sa iei decizii,dupa cum bine sti,conditia ta actuala(sarcina)poate induce anumite stari,cel mai frecvent de nemultumire.
Casnicia este un drum cu urcusuri si cobarasuri!
Toata viata ne modelam unul pe altul!
Noi ne indragostim de barbatul pe care l-am cunoscut atat cat ne-a permis el sau bunul simt al lui,de barbatul care l-am vazut cum a reactionat in diferite momente!
Dar in viata sunt multe experiente,in doi ne permitem sa fim noi insisi ,dupa ani!
Ne permitem sa avem momente de relaxare,poate de prea multa relaxare,lasand griji in spatele celuilalt.
Lucrurile trebuie spuse!
Lucrurile care ne deranjeaza si nu le exprimam sapa rani adanci!
Comunicare!Chiar daca comunicand uneori ajungi la certuri interminabile si se spun cuvinte grele care dor,dar e bine dupa o astfel de disputa sa stabiliti reguli.
Trebuie sa ne modelam,sa invatam sa il intelegem pe celalt.
De multe ori lucrurile spuse,nu rezolva problemele majore,se ajunge la discutii mai puternice,ambitii,nimeni nu cedeaza.
IN casnicia noastra au fost doua momente cheie,cand am fost fortati sa alegem,ptr ca nu reuseam sa ajungem la consens.
IN pragul divortului,am avut puterea sa analizam in profunzime lucrurile,am avut puterea sa vedem,sa ne schimbam,sa cedam!
Fiecare astfel de ,,soc,,nu a facut decat sa intareasca relatia.
Din fiecare nu am avut decat de castigat ambele parti.
De ce?Ptr ca doar cand am constientizat ca,,ruptura,,poate fii definitiva,am realizat ca nu putem sa ne despartim,ca pe noi ne uneste dragostea.
Am avut si eu momente cand am spus:
,,de ce viata mea este o lupta??de ce trebuie sa lupt ptr a obtine ceva?,,
Au fost momente de deznadejde,dar fiecare lupta in parte merita,a meritat efortul,am castigat pas cu pas.
Nu stiu daca te ajuta cu ceva spusele mele,insa ca sa realizam ca defapt ii iubim tb sa ajungem intr-un moment cheie...

As vrea sa pot schimba ceea ce simt in acest moment. Poate ca e si sarcina de vina, poate ca ea doar amplifica ceea ce mocnea de mult in mine , dar nu indrazneam sa scot la suprafata. Nu am zis ca iau maine decizia de a renunta . Si, da, poate ca daca voi lua aceasta decizie, voi regreta apoi. Dar nu din cauza mea, ci pentru ca la mijloc mai sunt si alte suflete. De aceea tot trag sa se schimbe ceva.
Nu sunt persoana care sa cedeze cu una cu doua, dar incep sa obosesc. De asemeni, nu cred ca omul are mai mult de o singura viata, deci nu mai are unde recupera timpul pierdut . Si nici nu cred ca femeile trebuie sa plateasca la nesfarsit pentru pacatul originar.
Ce faci cand esti profund nemultumit de viata ta, profund nefericit, iar discutiile nu duc nicaieri? Accepti soarta asa cum e , sau incerci sa schimbi ceva?
Probabil ca o varianta la ceea ce se intampla este sa am aceeasi atitudine ca si el. Sa nu imi mai pese atat de mult de binele general al familiei, ci mai mult de mine. Sa ies si eu o zi pe saptamana sa imi fac de cap: coafor, cosmetica, sala, club cu niste prietene (ca doar nu e el singurul care simte nevoie sa se relaxeze"din cand in cand" cu baietii la o crasma). Sa imi pun pe un loc in fata familiei, profesia, sa merg si eu la 3-4-5 congrese in afara pe an, eventual si platite din bugetul comun al familiei (ce daca avem evenimente majore si costisitoare in familie: nasterea, botezul, cununia unor prieteni)? Sa mai stea si el sa isi bata capul de unde sa faca economii pentru concedii si sarbatori in timp ce eu imi vad linistita de diverse metode de relaxare. Sa il mai las si pe el sa se chinuie sa imi explice de ce ar fi bine sa nu fac un anumit lucru, iar eu sa zic cu nonsalanta ca nu se poate, ca e obligatoriu sa procedez ca mine.
Sa il las pe el cu copiii si sa ma duc eu cu maica-mea la o nunta la Suceava, ca "asa a zis mama si nu vreau sa o supar".
Sa il las pe el acasa sa nasca si sa plec la un simpozion la Cluj, iar cand ma suna sa imi spuna ca naste a 2-a zi si ma intreaba daca ajung la timp pentru nastere, sa zic ca "nu stiu, ce sa fac cu colegii care au venit cu mine cu masina".
Hai sa ma opresc aici!

mah, ce dulcica-mi pari, serios!
ce povestesti tu aici is frecusuri de zi de zi si da, cred ca-i si sarcina de vina.
cand esti profund nemultumit de soarta ta,cauti mai intai sa afli ce-ti doresti.
dup-aia vezi cat ii afecteaza pe cei din jur si cauti sa-i feresti cat poti pe-aia mici.
apoi masori bine vrabia din mana cu cioara de pe gard.

si-n niciun caz nu faci gesturi extreme la suparare.

simt ca discutiile de care vorbesti sunt initiate de tine.
simt ca-s aceleasi monologuri, de ani de zile si ca te-ai saturat sa n-ajungi nicaieri.
mi-e ca nici n-ai s-ajungi vreodata.

cauta insa si vina ta in toate astea.
intreaba-l si pe el ce-si doreste.
inceteaza pentru un timp cu discutiile care lui nu-i plac si cauta s-ajungi altfel la el.

tu nu stii ca marile bucurii vin din marile dureri?:)

si chiar asa, de ce-ti interzici sa-ti "faci de cap"?
de ce nu stabiliti o suma mititica pentru nevoile individuale ale fiecaruia?
noi asa facem.
luna asta ma duc io la cumparaturi si-mi iau ce vrea muschii mei, doar pentru mine, luna viitoare-si cumpara el componente de computatoare, reviste de specialitate si-alte suruburi.

ce-are daca te duci si tu intr-o seara cu fetele la o bodega sa beti ceva?
si-ok, musai s-aveti si momentul vostru de intimitate in care fiecare sa faca doar ce stie ca-i place celuilalt.
hai, mah, ca doar pare greu, pe bune.

Eu chiar asta am facut!
Am incercat sa schimb partile de lupta.
Am stat si eu intinsa in pat si nu am raspuns intrebarilor lui,nevoilor cu care era invatat.
Am raspuns cu aceeasi moneda,lasa ca este timp ptr ,,x,, lucru,lasa ca fac mai tarziu.
Am avut grija sa ii amintesc ca incerc sa am acelasi comportament ca el si in sfarsit ma simt si eu bine!
Se simtea si el bine,ca nu il mai ,,tocam,,dar in timp...lucrurile tb facute ca lumea..si usor, usor lucrurile s-au indreptat.
A functionat foarte bine sistemul de,,recompense si pedepse,,...

Ma gandescdin ce in ce mai serios sa pun si eu in aplicare chestia asta. S-ar pute sa se schimbe.
Totusi nu sunt sigura ca ma va ajuta pe mine sa revin la sentimentele pierdute.

Se spune ca in viata unui cuplu exista cateva momente mai dificile,mai exact:primul an de casatorie,cand apare un copil,cand copilul pleaca la scoala,cand copilul pleaca de acasa...Intotdeauna apar discutii,deoarece noi avem prea multe asteptari si cel mai adesea neexprimate...Barbatii gandesc cu totul altfel decat noi si de aceea nici nu pricep, de ce suntem atat de suparate,cand dupa parerea lor,ei au facut totul sa ne multumeasca!...
Ce as putea sa-ti spun?!Trebuie sa pui bine in balanta atat lucrurile pozitive cat si cele negative,sa iei in considerare faptul ca o a doua casnicie poate fi mult mai proasta(dovedit procentual) si ca cei doi copii au nevoie si de tata!Trebuie sa recunoastem ca si noi avem partea noastra de vina...si imi place sa-l citez pe MEL GIBSON care spunea ca o casnicie nu e un tub de pasta de dinti!
Spui ca iubirea a murit,dar sotul tau se comporta frumos,atunci ...eu cred ca exista speranta!Reinvie iubirea!N-a mai ramas nici o scanteie?!Nu cred,sarcina te face sa nu vezi lucrurile tocmai clar!

Vad ca subiectul a fost dezbatut acum multe luni; dar imi pare bine ca l-am gasit caci si eu ma regasesc in aceasta situatie: de discutii, de monologuri, etc....; si chiar de sentimente confuze.Mi-e jena s-o spun dar nu stiu dece sunt momente cand simt ca nu-l mai suport; in momentul asta, cand scriu, mi-e jena mie de mine, de ce pot sa spun, dar atunci cand sunt nervoasa pe el simt cu adevarat ca nu-l mai suport.Spunea cineva mai sus ca sunt frecusuri zilnice; asa este dar ce sa fac\? saintorc foaia cum au facut alte fete? am incercat dar n-am putut eu.Sa las farfuriile nespalate de seara pana a2 zi cand veneam de la serv? ca el promitea ca le spala atunci seara, dar citea ziarul, il lua somnul si uite asa.............nu rezistam ma duceam si le spalam; asta e un exemplu care poate multora li se pare minor dar atunci cand se strang multe, ce facem? nu ne apuca si pe noi crizele? eu una sunt f. impulsiva.N-am ce sa-i reprosez ca tata nici ca sot; ma iubeste in ciuda multor rautati de-ale mele dar nu stiu simt ca NUMAI eu fac toate lucrurile in casa si acest lucru ma oboseste enorm si-mi vars nervii pe el, ca nu face ca nu drege, ce seaman cu taica-su, care n-a facut nimic o viata si de-astea; toate certurile noastre se termina cu gandul de divort, din partea mea; sunt constienta ca nu VREAU acest lucru dar asta spun; stiu ca-l inbesc , numai gandul ca i se poate intampla ceva( mai pleaca cu avionul) imi taie respiratia dar................am momente gand gandesc si altceva.Am obs. ca de-a lungul timpului, in ultimii 2 ani sa zic, suntem casatoriti de 4 si impreuna de 9, s-a mai schimbat si el;intotdeauna el facea primul pas spre impacare, indif. a cui era vina( in opinia mea era numai vina lui) ei dar iata ca acum nu mai face asteapta si de la mine lucrul asta, ori eu nu sunt obisnuita sa fac primul pas si atunci nu vb cu el; am stat asa si 4, 5 zile( raiam in sinea mea, dar nu faceam nimic, decat plangeam, dar destul de tare sa ma auda si sa se simta vinovat).Nu stiu ce sa mai zic! voi cum ati rezolvat crizele astea de ambitie?