Forum CopilulMeu

Buna fetelor! Sunt din ce in ce mai nefericita si cel mai rau e ca nu am cui sa spun! Voi sunteti singurele carora va pot impartasi ce simt si gandesc. Cred ca nu imi mai iubesc sotul. De catva timp ii vad numai defectele care ma enerveaza din ce in ce mai tare si nu inteleg cum le-am tolerat atata vreme. Am momente cand imi spun ca trebuie sa lupt, ca o sa-mi treaca, ca sta in puterea mea sa schimb lucrurile dar atunci cand incerc ceva, nu gasesc nici un ecou, sau cel putin nu reactia scontata si apoi sunt fff dezamagita si tare imi vine sa plang. SI plang...imi plang de mila! As vrea sa dau timpul inapoi sa-mi revizuiesc hotararile, sa indrept greselile sa fiu mai selectiva si mai pretentioasa. Mi se pare ca sotul imi este inferior intelectual, profesional, educational, moral, material. Sau poate ca doar imi doresc mult mai mult decat ce este el. Stiu ca totdeauna mi-am dorit un tip pe care sa-l admir (inteligent, cult, deschis, galant, caruia sa nu-i amintesc sa se aseze dupa ce mi-a aranjat mie scaunul, care sa ma respecte, sa ma aprecieze...), dar am zic ca e mai important un suflet bun decat o minte agera si cultivata si bune maniere. Ei bine, acum vreau mai mult. Imi place sa discut despre tot felul de chestii, despre carti, despre idei, ... nu am cu cine! Am stiut de la inceput ca el nu e genul cu care sa am discutii filozofice si am zis ca o sa suplinesc nevoia asta cu prietenele si colegele mele. Acum, cand vin acasa si vorbim doar de treburile cotidiene, ma simt plafonata si frustrata. Plus de asta, nici nu imi mai acorda atentia, tandretea si dragostea pe care o arata la inceputuri. Nu mi-a zis ca sunt frumoasa decat de 3-4 ori in 10 ani, desi starnesc admiratia multora. De sex ce sa mai zic, mai tot timpul e obosit si prefera oricum somnul. Desi multi altii ar dori sa aiba ce poate el avea. Sunt tare nefericita si simt tot mai mult cum alunec catre o decizie nedorita. Problema e ca avem un baietel de 2 ani pe care-l iubim nespus, care ne capteaza toata atentia si dragostea. De parca nu ne mai ramane nimic pentru noi, totul se revarsa doar asupra micutului nostru. E un tata foarte atent si iubitor, chiar devotat, dar eu? Cele mai grele sunt momentele cand regretele imi musca din carne. Intrebarea lui imi rasuna in minte can un gong negasind decat un ecou ca si raspuns: De ce te-ai maritat cu mine? De ce? Nici nu mai stiu. Casatoria a avut loc acum 5 ani dar noi suntem impreuna de 10, dupa multe peripetii. As vrea sa am din nou ocazia sa aleg. Prea tarziu, insa! Copilul meu isi iubeste tatal chiar daca - acum ma gandesc - nu e chiar asa cum mi-as fi dorit eu sa fie. E mult de povestit si sufletul meu tare ar vrea sa rasufle putin din preaplinul sau. Niciodata nu e timp, sau nu e loc. Ma simt prinsa in propria-mi capcana. Am avut mici, vagi indoieli de mult, de dinainte sa zic "da" dar nu am vrut sa le iau in seama. M-am mintit singura crezand ca e normal sa ai temeri, caci casnicia e lucru serios in viata. Si am mers asa, cu valul. Mintea mi s-a l"impezit" de vreun an si jumate, adica dupa aparitia copilului in viata noastra. Atunci intreaga lui atentia si dragoste s-au indreptat catre cel mic, lucru care m-a bucurat nespus la inceput. Mi-am dorit sa vrea si sa iubeasca copilul. Dar nu numai pe el! Dar se pare ca eu eram doar un surogat de vreme ce pentru mine n-a mai ramas nimic, nu?
Din pacate n-o sa pot reveni sa citesc parerile voastre (foarte necesare mie) decat dupa Revelion. Va doresc multa fericire si multumire sufleteasca! singura mea bucurie este fiul meu, darul lui Dumnezeu.

Am citit si am ezitat sa raspund. Dar pentru ca prima pornire a fost sa raspund, am zis pana la urma sa imi urmez prima pornire. Sincer, eu o inteleg pe Isabelle si nu mi se pare aiurea ce simte ea.
Nu cred insa ca ai facut o alegere gresita acum 5 sau 10 ani. Cred doar ca datele problemei s-au schimbat: si sentimentele tale, si asteptarile tale si poate si ale lui. Dar si asta e normal.
Si nu cred ca situatia ta e insurmontabila. Si nu cred ca ar trebui sa va despartiti. Nu vreau sa pledez pentru ideea de a sta cu cineva pe care nu-l mai iubesti. Departe de mine ideea asta.
Dar in cazul vostru pur si simplu nu cred ca trebuie sa va despartiti. Nu stiu ce trebuie sa faceti.
Am o intrebare, daca poti Isabelle sa imi raspunzi: Simti/crezi ca la alticineva ai gasi ceea ce ii lipseste sotului tau (acel "mult mai mult decat este el") ?

Am o intrebare, daca poti Isabelle sa imi raspunzi: Simti/crezi ca la alticineva ai gasi ceea ce ii lipseste sotului tau (acel "mult mai mult decat este el") ?

Nu cred ca asta cauta, sa vada daca la altcineva va gasi ceea ce-i lipseste.
Parerea mea e ca ceva ar trebui sa faca, e degradant sa ajungi sa constati ca nu esti langa omul potrivit.
Am o situatie de genul acesta in familia mea, consider ca deja nu mai este un banal compromis, ci, sacrificiu in toata regula - si ei au o fetita in clasa I, care percepe fff bine diferentele dintre parintii ei. Deja s-a ajuns la un razboi psihologic, dorinta de a forma o familie clasica:parinti + copii, si ceea ce are intr-adevar nevoie fiecare.
Concluzie, nici unul dintre ei nu este multumit, iar fetita lor traieste cu puternicul sentiment ca parintii ei sunt impreuna doar pt ea, cu toate ca, nu au avut niciodata o discutie majora, nici chiar o disputa in fata ei.
Desigur, discutii au fost, ca in orice familie, dar au avut posibilitatea ca fetita lor sa nu asiste.
Si amandoi isi iubesc copilul.

Buna Isabelle!
Te inteleg foarte bine, dar nu te aprob.
Nu diferenta (intelectuala) dintre voi te nelinisteste pe tine, ci faptul ca nu-ti da atentia pe care tu crezi ca o meriti.
In mare parte si eu am simtit aceste lucruri (nu diferenta de cultura, din contra eu il consider pe sotul meu mult mai inteligent decat mine), ci indiferenta lui.
Asta cred ca e ceea ce te doare pe tine. Este aproape stinsa flacara aceea a iubirii, iar fara iubire nu ne gasim echilibrul. Discuta cu el. Spune-i ce simti (dar nu despre diferenta pe care tu o vezi), ci despre ceea ce doresti de la el : mai multa atentie, mai multe vb frumoase, etc.
Poate, cu inteligenta de care zici ca dai dovada o sa reusesti sa-l faci sa inteleaga ca ai nevoie de el.
Gandeste-te ce te-a facut sa te indragostesti de el. Incearca sa fii si tu mai dragastoasa cu el si poate totul se rezolva.
Dar in nici un caz sa nu-i spui prostiile alea cu diferenta intre voi, ca nu vei face decat sa-l ranesti.

Va multumesc frumos pentru ca ati auzit si raspuns la strigatul meu de ajutor! Suna cam patetic, dar chiar asta a fost. Imi dau seama acum ca am dat de inteles ca eu sunt cea mai si cea mai iar el, doar bun. Problema nu e de intelect, cat de firi, preocupari, viziune cred; adica eu sunt filolog iar el fizician, eu mai visatoare, el mai pragmatic (dar nu insensibil) si de aici toata diferenta de "cultura". E adevarat, eu am citit si citesc mai mult fiindca-mi place sa stiu cat mai multe. Dar, stiu ca adevarata valoare umana nu sta in cate carti ai la activ. Toate aveti dreptate, dar Zelly cred ca a inteles de fapt cel mai bine esenta. De fapt acum, gandind un pic la rece, cred ca asta-mi lipseste: atentia, dragostea (inclusiv fizica), pretuirea lui. Asta e motorul care face ca relatia sa mearga mai departe. Probabil de ambele parti, caci in toate frustrarile mele nespuse, nici eu n-am fost prea tandra, iubitoare s.a. Sunt mai mult o persoana reactiva, raspund foarte bine la stimuli, fie pozitivi, fie negativi. Si atunci, comportarea lui o determina pe a mea. Multumesc mult, Zelly pentru sfat. Intre timp am avut o discutie caci ma presau multe multe ganduri. Nu i-am spus decat ca fara sa primesc iubire, respect si apreciere eu nu pot ramane intr-o relatie, nici macar de dragul copilului. Ba mai mult, un copil creste fericit daca mama sa e fericita. A inteles si a fost de acord ca a neglijat relatia, ca rutina ne omoara sentimentele (daca permitem asta!!), ca incearca sa remedieze problema, dar ca si eu.....nu fac decat sa-l critic tot timpul, sa-l contrazic la orice si sa incep disputa din orice nimic. Ceea ce e adevarat, recunosc. Sper din tot sufletul sa se rezolve si sa aprindem din nou flacara iubirii. Nu am si nu caut pe nimeni (m-ati intrebat) si nici nu stiu daca exista in realitate cineva pe "calapodul" meu, adica perfect pt. mine, tocmai d-aia am hotarat sa iau macar atat cat mi s-a oferit (pana la 30, cand m-am maritat) decat sa-mi petrec restul vietii visand cai verzi pe pereti. Dar, probabil ca undeva, adanc in sufletul meu, inca visez la sotul "din carti" si de cate ori cel de zi cu zi ma dezamageste, ma refugiez in "bratele" celui ideal si ipotetic. Daca l-as intalni vreodata in realitate, fereasca Dumnezeu, nu cred c-as sta prea mult pe ganduri dar, daca nu? Toate casniciile au momente din astea, de cumpana, sau doar a mea? Voi cum pastrati focul arzand?

Foloseste chestii femeiesti.
Inteleg ca esti surmenata si de cele mai multe ori nu ai chef, dar, aranjeaza-te, da-ti cu un strop de parfum, fa un efort si zambeste mai mult.
Incearca sa fi putin sexi.
spune-mi dupa asta cum e ... fara amanunte picante

Vai isabellJ, daca ai sti cat de greu este!
Dar trebuie sa lupti. Cand citesc ce scrii, parca ma descopar pe mine. Cum citesc o carte sau vad un film, cum incep sa visez. Dar stai linistita ca nu o sa intalnesti perfectiunea (poate doar o aparenta).
Uite la mine stii ce merge cel mai bine : gelozia. Cum ma gandesc un pic mai mult la ideea de a-l vedea cu altcineva, cum incep sa-l privesc altfel.
Pentru ca este foarte posibil sa intalneasca si el pe cineva care sa i se para altfel decat tine, nu?
Gandeste-te la asta si vei vedea ca il privesti cu alti ochi
Pupicei!

Salut!Sunt noua pe acest forum dar tineam neaparat sa intreb de ce el?De ce ajungem sa regretam o anumita perioada,de ce uneori copii stau in jurul unei decizii?Pana la urma,toate suntem lipsite de curaj dar, in orice caz de ce sa suporte altii concluziile deciziilor noastre?Nu te mai intelegi cu el?Ok.Sunt sigura ca ai incercat sa resuscitezi relatia macar de dragul unui copil.Ai vazut ca nu merita?Atunci ce mai chin, crezi ca lui ii pasa?Cu siguranta NU!Cel mai intelept lucru:Continua pentru copii ce nu au nici o vina sa-ti traiesti viata!Macar de dragul lor! Poate in final vei gasi fericirea! In nici un caz nu continua de dragul copilului,se poate sa fie mai rau!

Problema este prea delicata ca sa te duci cu parul la el. Ai analizat foarte clar ceea ce iti doresti tu. Dar ai incercat sa vezi ce-si doreste el? Poate ca si-ar dori sa-l critici mai putin si sa-l intelegi mai mult, poate ca ar vrea sa nu mai astepti sa vina de la el o minune (in fond si la urma urmei este si el un om, nu Isus) si sa incerci sa-l iei asa cum este. In fond si la urma urmei nu v-ati luat pentru averi, ci pentru ceea ce sunteti fiecare. Sincer, il inteleg ca se duce sa se culce daca, asa cum ai spus chiar tu, il critici, il contrazici. Cand vii de la serviciu si acasa nu gasesti liniste, iti vine sa-ti iei campii. Si eu am trecut cu sotul printr-o perioada similara cu a ta. Da' am ajuns la concluzia: 1. trebuie sa comunicam; 2. trebuie sa invatam cat mai mult unul de la celalalt si sa ne acceptam defectele fiecaruia. Nici tu nu esti perfecta. El de ce ar fi. Mai important decat sa aveti niste discutii despre nemurirea sufletului si sa se aseze la masa dupa ce te-ai asezat tu etc. este sa ai cu cine sa discuti toate nimicurile de zi cu zi, in primul rand si apoi sa ai cu cine sa te armonizezi. Nu va veti armoniza pana nu veti discuta tot la rece, fara sa va jigniti sau sa tipati unul la altul. Poate ca s-au strans foarte multe si ai probleme cu nervii (mai ales daca ai ajuns sa plangi), poate ai si o depresie. Nu ar fi rau ca macar tu sa mergi sa vorbesti cu un psiholog. Te va ajuta foarte mult. Iar in opinia mea, divortul nu este o solutie. Cel mai usor este sa renunti. Solutii exista, trebuie doar sa fiti amandoi dispusi sa le vedeti.