compromisuri in cuplu

[soheila]

oare cine trebuie sa faca cele mai multe compromisuri: el sau ea...? cine trebuie sa accepte mai multe greseli, sa taca sau sa 'inghita mai multe '...?ma simt aiurea, ca o sluga, nu am timp de mine, de cand am copilul trec prin crize ciudate. am fost obisnuita cu o viata libera, m-am casatorit tarziu, dar cred ca asta nu are prea mare importanta ... simt nevoia sa discut cu cineva cu experienta. am nevoie de ajutor. Sotul meu lucreaza multe ore si eu sunt cu copilul acasa tot timpul. Ma ocup singura de gospodarie si de tot ce trebuie facut in casa dar imi lipseste timpul pt mine. El vine obosit, tarziu si atunci tb sa am grija sa nu-l deranjeze copilul prea tare, sa stau atenta .... simt ca nu mai pot, ca explodez

[nina cosac]

In privinta compromisurilor...e greu sa stabilesti un "raport", cine "are dreptul" la mai multe. E clar ca, fara compromisuri nu se poate. Dupa parerea mea trebuie sa fie cat mai putine si echilibrat impartite.

Bine ai venit! Esti tare suparata... Cati ani are copilul? Aveai servici inainte? S-ar putea ca lipsa activitatilor placute sau "dinainte" sa te macine mai tare. Ce te deranjeaza, de fapt?! Ce facea inainte sotul tau si acum nu mai face?! Sau TU?! Ce ai vrea sa faci?!

[alovel]

Si eu sunt de parerea ca fara compromisuri nu tine o casnicie. Dar ce consider eu important este sa vrei sa le faci, nu sa-ti fie impuse. Din momentul in care sunt fara voia ta compromisurile, atunci devin ceva neplacut si de neacceptat.
Din ce ai povestit tu, eu am inteles ca este vorba despre situatia des intalnita in familii : sotia sta acasa cu copilul iar sotul merge la serviciu si lucreaza pana tarziu. Unele sotii/mame sunt impacate cu aceasta situatie, cel putin aparent: deci, sa zicem ca au facut compromisul cu voia lor. Altele, nu sunt multumite cu aceasta situatie. Parerea mea, nu mai trebuie sa o spun: nu as accepta asa ceva in ruptul capului. M-as simti rupta de realitate etc. etc. - nu vreau sa dezvolt ca sa nu supar pe cele care prefera aceasta situatie.

[dragonita]

Aceeasi intrebare o am si eu pentru tine cati ani are copilasul. Cres ca treci prin asa zisa criza postnatala. e ce nu incerci sa discuti cu un specialist sau pur si simplu angajeaza o bona si mergi la serviciu, incearca si ai sa vezi ca toti nervii vor trece , vei vedea viata cu alti ochi.

[aceeasi_eu]

Parerea mea,in primul rand ar tb sa discuti cu el ,sa-i explici ce te nemultumeste si ca ti-ai dori ca el sa se implice mai mult.
Iar in privinta compromisului-trebuie sa fii tu impacata cu ideea ,atata timp cat esti nemultumita vei suferi mereu.
Suntem multe mamici care am trecut prin asa ceva.Eu ma simteam folosita,buna de facut copii si de crescut,nu m-am putut impaca cu ideea de a sta acasa, cu toate ca am incercat,eram constienta ca ar fii ideal ptr copii,insa eram vesnic nemultumita,doream ceva ptr mine,iar toata starea mea se resfrangea asupra copiilor.
Dupa ce am inceput serviciul s-a implicat la fel de mult ca mine,el ramanea acasa cu ei si mereu eram surprinsa cat de multe lucruri stia sa faca,iar acum putea,amandoi eram obositi ,sarcinile erau impartite.

[gazzella]

Soheila, bine ai venit!
Ma recunosc in descrierea ta! Noroc doar ca am realizat ca totusi marea mea vocatie sunt copii, altfel imi cautam funie.. e glumita!
Alovel, nu superi pe nimeni (adica pe mine nu ma superi). Eu citesc cu interes interventiile tale, imi place mult sa te urmaresc.
Fetelor, eu m-am luat cu mandrul ca cica ne potriveam. Amandoi mari visatori, boemi, iubeam spatiile libere, libertatea de a face ce vrea cand se simtea impulsul de a face ceva. Bine, ne mai adaptam si noi societatii, dar in mare asta eram. Acum el lucreaza de dimineata pana seara ca un bou, da' unul frumos, iar eu de dimineata pana seara imi rup cu feciorasul. Cateodata ii mai fac o criza, noroc ca n-am niciodata bani ca sa ma duc la mama, are grija sa-mi puna bani la dispozitie doar cand ma vede relaxata . Pe de alta parte sunt constienta ca nu pot face altfel, in privinta copilului meu doar eu stiu, doar eu fac bine, cred ca nu as fi nemultumita cu oricine. Si nu se poate si cu sacii in caruta si cu....
In fine, acum ca sa fie pechetul complet ne-am hotarat sa mai facem unul, daca acum sunt nepensata o sa vedem mai incolo, dar nu se moare din asta! Sunt obosita, imi lipsesc spatiile mele, nu serviciul ca ala nu mi-a placut niciodata. Eu cred ca se poate supravietui doar daca incet, incet se introduce copilul in propria lume, in propriul univers. E dificil, stiu, dar se poate incerca.

[Mihaela_Miruna]

E bine ca ti-ai gasit echilibrul cat de cat! Eu pe zi ce trece ma simt mai impovarata.
Stiu ca la mijloc de vorba de fire, dar n-am ce face!
Eu nu pot accepta compromisuri pe care le fac doar eu, ca sa fie bine. Inca mai lucrez la partea asta.

[alovel]

De ce suna ca o femeie isi poate gasi multumirea si echilibrul doar dupa ce accepta ca menirea ei e cresterea copiilor?

Ok, eu nu sunt de acord, desi ii iubesc tare mult pe cei mici.

[mihaelav]

daca tu te stresezi cin vine acasa sa nu -l deranjeze , daca tu nu stai cu el deloc de vb , daca el nu vede cit esti de obosita.... eu imi pun intrebarea daca voi aveti o viata comuna . ok si el merge la servisi si e obosit dar la sfirsit de saptamina sta el cu si tu te odihnesti?

ai incercat sa stati de vorba . un se concepe si se crese in 2.

[Iullia]

Parerea mea: daca o casnicie a ajuns sa se bazeze pe compromisuri, deja e nevoie de multa putere pt a continua.
Acceptarea e una, sa inveti sa te accepti unul pe altul e o lectie care dureaza o viata, si care-i implica pe ambii soti in egala masura, iar prima lectie este ca trebuie sa inveti sa accepti, dar, ... acest proces, repet implica doi.
Facand primul compromis, deja urmeaza si altele, ajungi sa realizezi, ca traiesti de fapt, un compromis.
Si te intreb eu, a meritat oare?
Copii cresc, se duc unde le e locul, dar, ... de fff multe ori, fug de compromisul in care au trait, si pe care nu l-au putut nici evita, nici umple, ei fiind mai mult decat constienti de existenta lui, si mai ales, sunt coplesiti de sentimentul de vinovatie, ca din cauza lor am acceptat asa ceva, chiar daca nu le-am spune noi niciodata: din cauza ta, sau pt tine.
Prin urmare, cred ca ar trebui sa ne gandim nu de 2 ori, ci de 1 milion de ori inainte de a face un compromis.