mi s-a raspuns: nu e momentul. Dar ce, bb e autobuz, sa vina la ora la care i-ai facut tu program? Iesi afara!
Dar a durat putin si am inceput sa realizam ca de fapt noi nu ne mai intelegeam din cu totul alte motive: locuiam cu parintii lui (ca si acum) intr-un ap mic, mama lui (bolnava cronic de 20 de ani) necesita asistenta si spitalizare luna de luna (iar noi, sau eu, cadeam la mijloc din ce in ce mai des pt ingrijire), banii nu ne mai ajungeau, nu mai aveam timp de discutii si "evadari", nu mai acceptam "noul" in "monotonia" zilnica.
Si acum sunt tensiuni si recunosc ca uneori imi vine sa-mi iau campii dar.... e bine ca mai si vorbim si e bine ca bb ne apropie si cand rade si cand plange. Aproape ca nu mai conteaza ca nu avem casa, bani, libertate, nu mai conteaza prea mult cei carora ne "dedicasem" tot timpul nostru. E mai bine acum.


