Forum CopilulMeu

Pe mine m-a crescut bunica. De la 1-2 luni si pana la 7 ani am locuit numai cu bunica, iar dupa 7 ani impreuna si cu bunica si cu parintii. Cand eram mica, parintii veneau dupa-amiaza pe la noi iar in week-end ma luau la ei. Ca urmare, am ajuns sa tin mult mai mult la bunica decat la mama. Si bineinteles sa o ascult mult mai mult, sa am mult mai multa incredere si respect pentru bunica. Desi bunica este o persoana severa, pe cand mama nu, eu o preferam pe bunica. Bunica ma certa sau imi interzicea anumite lucruri in timp ce mama mi le permitea , dar eu tot cu bunica vroiam.
Acum imi dau seama ca mama probabil suferea din aceasta cauza, dar la acel moment tot eu eram suparata pe ea. Nu zic ca trebuia sa stea acasa ca sa ma creasca pe mine, nu zic ca aveam dreptate, dar asa a fost situatia.
Ca urmare, imi pare bine, ca desi efortul a fost mult mai mare pentru noi ca parinti, bunicile copiilor nostri nu s-au infiltrat prea mult.
Sau poate zic asa sa ma consolez cu ceva. Poate de fapt sunt invidioasa pe cei care au fost ajutati de bunici si am mai putut rasufla, sau dormi, sau manca etc.

Si pe mine m-au crescut bunicii din partea mamei de la cateva luni la 6 ani.Si sa sti exact cum spui tu si eu ajunsesem sa tin mai mult la bunica decat la mama.Bine eram mica.Intr-o zi a vrut sa ma ia mama acasa ,vreau sa spun ca am plans ingrozitor ca eu nu vreau ( pe strada).Doamne cat o fi suferit mama.Si acum imi aduc aminte fata mamei era tare trista(aveam vreo 5 ani).A tb. sa ma duca inapoi ca nu s-a inteles cu mine.Bine inteles ca nu imi dadeam seama atunci,dar mai tarziu am inteles.

Si eu am crescut la bunici de la 3 luni pana la 5 ani. Apoi toate vacantele le petreceam cu ei.Ca urmare n-am reusit sa stabilesc o legatura afectiva cu ai mei decat pe la 20 de ani. Pana atunci am simtit mereu ca nu ma inteleg si ca sunt impotriva mea. De-abia cand am plecat la facultate si n-au mai putut sa-mi controleze viata am renuntat sa-i mai privesc ca pe dusmanii mei ,am renuntat sa mai fiu rebela! Pe bunici i-am iubit tot timpul,la un moment dat daca ma gandeam la moartea bunicii simteam cum ma sfarsesc,dar daca ma gandeam la moartea mamei ,nu era la fel! Eu am ales ca copiii mei sa creasca alaturi de mine,sa ii cunosc si sa ma cunoasca. Bunicii vor fi pentru ei doar relaxare,nu element educativ. Si daca imi dau sfaturi,ii ascult dar numai eu hotarasc daca merita urmate.Sotul e de acord cu mine!

Ai vrut tu musai sa ma lovesti in freza cu subiectul asta! Tztztz...Eu n-am crescut NUMAI cu bunicii, au fost si ei pe acolo, erau vacante frumoase la ei dar..atat! Tati era universul meu! NU s-a pus niciodata problema sa-i prefer pe bunici!
Dar ma gandesc din perspectiva cealalta fiind si eu mama acum! La doi ani fii-mea va ramane cu bunica-sa! Bine...va fi vorba de 8 ore zilnic, dar totusi...De cateva zile de cand ma gandesc la problema asta, am inceput sa-i studiez comportamentul! La acest moment evident ma prefera, cand sunt in preajma ei nu mai are ochi pentru nimeni! Ce ma sperie pe mine si ma deranjeaza extraordinar de tare este...o ciudatenie aparent: pe soacra-mea o deranjeaza chestia asta, adica faptul ca fata e atat de atasata de mine si atunci cand sunt langa ea sta numai in bratele mele! Adica zice ea (soacra) ca va fi greu atunci cand voi pleca la munca! Pentru ea probabil ca nu se va intelege cu fata, nu stiu...Si ma tot gandesc ca prostul: daca va incerca s-o influenteze, sa si-o atraga cumva??? Dau in paranoia oare??????????????

lili nu cred ca dai in paranoia, sunt doar niste temeri firesti pe care ai curajul sa ti le exprimi cu voce tare.
Cred ca pntru fiecare mama exista teama de momentul in care copilul nu va mai sta numai cu ea, nu va mai depinde doar de ea, cand va experimenta si compania altor persoane.
Ne gandim "daca bunica/ bona/ educatoarea se va purta altfel cu el, daca ii place mai mult, daca ii permite mai multe sau se joaca mai frumos si pierdem pozitia cea mai importanta din inima copilului nostru?". Si mie mi-au trecut prin cap cateva clipe aceste ganduri, dar cred ca nu sunt justificate cu adevarat daca noi ne purtam corect cu copilul si ii aratam in continuare cat de mult ii iubim.
Copiii cred ca stiu foarte bine sa faca deosebirea intre parinti si ceilalti oameni si daca mai stau si cu alte persoane nu exista riscul sa ne pierdem locul in sufletul lor.
Nu cred ca se aplica teoria mea si in toate cazurile de copii care sunt lasati la bunici perioade lungi de timp (asa cum au povestit fetele mai sus ca li s-a intamplat lor cand erau mici, si asa cum mi s-a intamplat si mie). In aceste cazuri cred eu, exista un risc mare ca cel mic sa identifice imaginea maei cu persoana bunicii, aceasta jucand de fapt rolul de mama. Pe buna dreptate in acest caz cred ca putem sa ne facem griji. Altfel...nu cred

Adriana are dreptate! Eu si acum ii spun bunicii mama! Dar depinde mult si de copil! Sora mea mai mare a stat si ea la bunici tot de la cateva luni si pana la 7 ani! Dar ea s-a comportat diferit.De fiecare data ii astepta pe parinti si plangea amarnic la plecarea lor,spre deosebire de mine care nici nu stateam pe langa ei(doar cautam in plase sa vad ce mi-au adus si...atat) . Lili trebuie sa te gandesti si la faptul ca Alexia e destul de maricica si tu tot vei fi in preajma ei chiar daca vei lipsi o parte din zi! Nu cred ca bunica va reusi sa-ti ia locul in inima ei!

eu una... multumesc lui Dumnezeu ca o am pe mamam aproape (apt de sub noi) si ca o pot lasa pe bebe peste zi (cand sunt la servici) cu ea. insa oricat s-ar stradui mama... cand bebe ma vede pe mine parca i se lumineaza fata si se lipeste de mine si mult timp nu vrea sa-mi dea drumul. ma tare simt vinovata cand o simt cat de mult i-am lipsit si cat de mult si-ar dori sa stau mai mult cu ea... [v]

hai ca m-am incurcat in "mult"-uri