LOGOPEDIE
Posted: Wed Mar 03, 2010 2:50 pmLogopedul Liliana Stanciu se luptă pentru o clasă de hipoacuzici într-o şcoală normală
Cu urechea stângă n-aude deloc, cu dreapta ar auzi numai dacă i-ar trece un avion pe lângă obraz. Adică de la 120 decibeli în sus. Tavi n-a împlinit nici cinci ani. Până la patru ani n-a vorbit deloc. Părinţii îi puseseră proteză auditivă, dar degeaba auzea, că nu ştia să vorbească. Era ca şi cum s-ar fi născut chiar atunci. Abia anul trecut a reuşit să scoată primul „a” din viaţa lui şi a fost mare sărbătoare acasă. Dar asta s-a întâmplat după zeci de ore de demutizare cu logopedul şi după sute de ore acasă, cu părinţii în faţa oglinzii. Acum rosteşte cuvinte, dar propoziţii încă nu ştie să lege. „Când a rostit primul «mama» şi «tata», am bocit amândoi de ne-au sărit capacele”, spune tatăl.
Hipoacuzicii vorbesc după ani de muncă intensă
„Îi e foarte greu să înţeleagă ceea ce aude. Se întreabă oare care o fi vocea mamei din cele pe care le aude. Dar a lui care o fi? Dar claxonul din stradă ce mai este, oare?”, povesteşte logopedul Liliana Stanciu, singurul specialist în demutizare din judeţul Constanţa. Uneori, ca să smulgă primul sunet curat de la un copil surdo-mut, arde calorii ca şi cum ar alerga zece ture în jurul blocului.
„Rezultatul final îl vezi de abia după patru ani de şedinţe, câte trei-patru pe săptămână, continuu. La început, copiii habar n-au cum trebuie să ţină corect limba. Se uită fix la tine şi, cum ţii tu gura, aşa o ţin şi ei. Apoi, studiul începe cu fiecare sunet în parte. Urmează silabe şi primele cuvinte, după vreo patru luni. Cuvinte monosilabice, bisilabice, trisilabice. Propoziţiile le obţinem după multă trudă şi le pronunţăm cu mânile la spate, fiindcă ei au tendinţa de a se folosi de mâini ca să se exprime. Dar ca să poţi face asta, trebuie să fii niţel plecat cu capul. Adică aşa, ca mine”, zâmbeşte logopedul. Ca să n-o ia razna de tot, din când în când merge la o clinică să-şi facă nişte terapie cu oxigen. Pe urmă se întoarce la copii cu bateriile încărcate. În unşpe ani de carieră, a scos din muţenie 50 de copii. Acum are 18 la tratament. Dar succesul cel mare este că a reuşit să trimită patru hipoacuzici în şcoli de copii normali, plus cinci la grădiniţă. Cu aparatul auditiv şi cuvintele învăţate la logoped, acum vorbesc şi învaţă ca orice copil sănătos. Până acum câţiva ani, însă, era de neimaginat aşa ceva. „Raluca, primul copil pe care l-am avut, este acum în clasa a doua, la o şcoală normală. Premiantă. A fost primul copil cu implant auditiv din ţară. Am demutizat-o în patru ani de muncă. Doi ani a venit la şedinţe zilnic. În clasa întâi venea să-i explic cuvintele. Cuvântul «omidă», de pildă, îl asocia la şcoală cu poza, dar nu ştia să-l şi gândească, să-l înţeleagă. Aici trebuia să-i explic eu”, povesteşte Liliana Stanciu.
12.000 de lei proteza pentru ambele urechi
Părinţii lui Tavi şi-au vândut cele două case pentru a strânge bani de spitale, tratamente şi logopedie. S-au mutat din Valu lui Traian în Constanţa, să fie mai aproape de specialist. O vreme au stat cu chirie. Doar aparatul auditiv costă 12.000 de lei, pentru amândouă urechile. Familia face toate astea ca să-şi trimită copilul la o şcoală normală. „Am făcut greşeala să-l ducem la grădiniţă, chiar în prima zi, când plângeau toţi copiii după mame. El avea aparatul auditiv şi, cum imită tot, a început să plângă şi el. Când m-am întors să-l iau, urlau toţi copiii, în cor, ziceai că-i înmormântare. De atunci n-a mai vrut la grădiniţă”, povesteşte tatăl. Mama s-a chinuit să-l facă, mai bine de zece ani. L-a născut perfect sănătos, dar a surzit pe la şase luni, dintr-un vaccin făcut aiurea.
„Ne-am chinuit o jumătate de an să-i punem proteza. Fata de la clinică ne-a explicat în două vorbe: îl ţineţi de cap şi îi băgaţi aia în ureche. Iar logopedul i-a pus-o în mai puţin de o oră. A trebuit să colindăm toate spitalele din Bucureşti şi toată Europa ca să ajungem aici, la doi paşi”, zic părinţii.
„Roboţelul” Ionuţ cu cip în cap
Lui Ionuţ i s-a tras de la nişte antibiotice prescrise de doctor, pe la opt luni. Aude numai ce trece de suta de decibeli. Are cinci ani şi poartă implant auditiv. I-au despicat craniul şi i-au pus acolo un cip. La exterior, are un magnet şi fel de fel de fire care-l fac să arate ca un roboţel. Peste piept ţine un ham petrecut pe la spate, iar acolo păstrează acumulatorii implantului, exact ca la telefonul mobil. Când se termină bateria, i se aprinde un beculeţ roşu deasupra urechii. Mulţi părinţi îl întreabă pe stradă ce jucărie e aia şi de unde a cumpărat-o. Ca să-i plătească analizele şi tratamentul, părinţii şi-au vândut garsoniera şi s-au mutat la socri. Şi tot n-a fost destul. S-au mai împrumutat la bancă de 30.000 de lei. Mama e casnică, tatăl e pompier, nu câştigă mai mult de 1.200 de lei. Doar implantul a fost gratis – i-a ajutat logopedul să-l obţină prin Casa de Asigurări. Că altfel, ar fi costat 27.000 de euro. O dată la două luni, merge la Bucureşti să i-l regleze. Ionuţ aude de doi ani, dar cuvintele încă nu le pronunţă clar. E de abia la începutul demutizării. De la atâtea exerciţii, i-a devenit nesuferită sala micuţă a Lilianei Stanciu.
Oameni mari la cinci ani
„Ei nu au copilărie. De la câţiva ani muncesc ca oamenii mari. Joaca e numai o recompensă, dacă au rezultate bune la logoped. Nu învaţă numai aici, ci şi acasă, zilnic”, zice mama lui Alberto. Copilul are patru ani, e firav şi bolboroseşte continuu. Ar vorbi şi nu ştie cum.
„În parc, fug copiii de el, dar nu îmi e ruşine; asta este, noi trebuie să trăim. Părinţii se uită lung la aparatul lui auditiv şi îşi trag copiii înapoi. La prima grădiniţă particulară, mi s-a spus că este posibil ca părinţii să-şi retragă copiii din cauza lui. De parcă muţenia s-ar lua...”, spune ea. Anul trecut, când i-au pus proteza, fata de la firmă nu s-a priceput: i-a dat sonorul la maxim, copilul s-a uitat speriat stânga-dreapta, apoi iar n-a mai auzit nimic. Intrase în „şoc psihic”, un fel de blocaj al creierului la gălăgie prea mare. De abia după şapte luni a început să audă.
Acum, logopedul Stanciu se luptă să creeze o clasă specială pentru surzi într-o grădiniţă şi într-o şcoală normală. Inspectoratul Şcolar Constanţa i-a răspuns să-şi ia gândul, că nu sunt specialişti şi nici spaţiu. „Ca să-i integrăm, soluţia este să-i includem în învăţământul de masă, căci altfel copiii sănătoşi nu se joacă cu ei. Sau măcar să le facă un spaţiu de joacă, să socializeze ei între ei.... sunt atâtea spaţii nefolosite în Constanţa!”, spune logopedul. În întreg judeţul nu există nicio şcoală specială pentru copiii hipoacuzici.
STANCIU LILIANA IOANA
I.DHE.DUCA 49
0742087134
Cu urechea stângă n-aude deloc, cu dreapta ar auzi numai dacă i-ar trece un avion pe lângă obraz. Adică de la 120 decibeli în sus. Tavi n-a împlinit nici cinci ani. Până la patru ani n-a vorbit deloc. Părinţii îi puseseră proteză auditivă, dar degeaba auzea, că nu ştia să vorbească. Era ca şi cum s-ar fi născut chiar atunci. Abia anul trecut a reuşit să scoată primul „a” din viaţa lui şi a fost mare sărbătoare acasă. Dar asta s-a întâmplat după zeci de ore de demutizare cu logopedul şi după sute de ore acasă, cu părinţii în faţa oglinzii. Acum rosteşte cuvinte, dar propoziţii încă nu ştie să lege. „Când a rostit primul «mama» şi «tata», am bocit amândoi de ne-au sărit capacele”, spune tatăl.
Hipoacuzicii vorbesc după ani de muncă intensă
„Îi e foarte greu să înţeleagă ceea ce aude. Se întreabă oare care o fi vocea mamei din cele pe care le aude. Dar a lui care o fi? Dar claxonul din stradă ce mai este, oare?”, povesteşte logopedul Liliana Stanciu, singurul specialist în demutizare din judeţul Constanţa. Uneori, ca să smulgă primul sunet curat de la un copil surdo-mut, arde calorii ca şi cum ar alerga zece ture în jurul blocului.
„Rezultatul final îl vezi de abia după patru ani de şedinţe, câte trei-patru pe săptămână, continuu. La început, copiii habar n-au cum trebuie să ţină corect limba. Se uită fix la tine şi, cum ţii tu gura, aşa o ţin şi ei. Apoi, studiul începe cu fiecare sunet în parte. Urmează silabe şi primele cuvinte, după vreo patru luni. Cuvinte monosilabice, bisilabice, trisilabice. Propoziţiile le obţinem după multă trudă şi le pronunţăm cu mânile la spate, fiindcă ei au tendinţa de a se folosi de mâini ca să se exprime. Dar ca să poţi face asta, trebuie să fii niţel plecat cu capul. Adică aşa, ca mine”, zâmbeşte logopedul. Ca să n-o ia razna de tot, din când în când merge la o clinică să-şi facă nişte terapie cu oxigen. Pe urmă se întoarce la copii cu bateriile încărcate. În unşpe ani de carieră, a scos din muţenie 50 de copii. Acum are 18 la tratament. Dar succesul cel mare este că a reuşit să trimită patru hipoacuzici în şcoli de copii normali, plus cinci la grădiniţă. Cu aparatul auditiv şi cuvintele învăţate la logoped, acum vorbesc şi învaţă ca orice copil sănătos. Până acum câţiva ani, însă, era de neimaginat aşa ceva. „Raluca, primul copil pe care l-am avut, este acum în clasa a doua, la o şcoală normală. Premiantă. A fost primul copil cu implant auditiv din ţară. Am demutizat-o în patru ani de muncă. Doi ani a venit la şedinţe zilnic. În clasa întâi venea să-i explic cuvintele. Cuvântul «omidă», de pildă, îl asocia la şcoală cu poza, dar nu ştia să-l şi gândească, să-l înţeleagă. Aici trebuia să-i explic eu”, povesteşte Liliana Stanciu.
12.000 de lei proteza pentru ambele urechi
Părinţii lui Tavi şi-au vândut cele două case pentru a strânge bani de spitale, tratamente şi logopedie. S-au mutat din Valu lui Traian în Constanţa, să fie mai aproape de specialist. O vreme au stat cu chirie. Doar aparatul auditiv costă 12.000 de lei, pentru amândouă urechile. Familia face toate astea ca să-şi trimită copilul la o şcoală normală. „Am făcut greşeala să-l ducem la grădiniţă, chiar în prima zi, când plângeau toţi copiii după mame. El avea aparatul auditiv şi, cum imită tot, a început să plângă şi el. Când m-am întors să-l iau, urlau toţi copiii, în cor, ziceai că-i înmormântare. De atunci n-a mai vrut la grădiniţă”, povesteşte tatăl. Mama s-a chinuit să-l facă, mai bine de zece ani. L-a născut perfect sănătos, dar a surzit pe la şase luni, dintr-un vaccin făcut aiurea.
„Ne-am chinuit o jumătate de an să-i punem proteza. Fata de la clinică ne-a explicat în două vorbe: îl ţineţi de cap şi îi băgaţi aia în ureche. Iar logopedul i-a pus-o în mai puţin de o oră. A trebuit să colindăm toate spitalele din Bucureşti şi toată Europa ca să ajungem aici, la doi paşi”, zic părinţii.
„Roboţelul” Ionuţ cu cip în cap
Lui Ionuţ i s-a tras de la nişte antibiotice prescrise de doctor, pe la opt luni. Aude numai ce trece de suta de decibeli. Are cinci ani şi poartă implant auditiv. I-au despicat craniul şi i-au pus acolo un cip. La exterior, are un magnet şi fel de fel de fire care-l fac să arate ca un roboţel. Peste piept ţine un ham petrecut pe la spate, iar acolo păstrează acumulatorii implantului, exact ca la telefonul mobil. Când se termină bateria, i se aprinde un beculeţ roşu deasupra urechii. Mulţi părinţi îl întreabă pe stradă ce jucărie e aia şi de unde a cumpărat-o. Ca să-i plătească analizele şi tratamentul, părinţii şi-au vândut garsoniera şi s-au mutat la socri. Şi tot n-a fost destul. S-au mai împrumutat la bancă de 30.000 de lei. Mama e casnică, tatăl e pompier, nu câştigă mai mult de 1.200 de lei. Doar implantul a fost gratis – i-a ajutat logopedul să-l obţină prin Casa de Asigurări. Că altfel, ar fi costat 27.000 de euro. O dată la două luni, merge la Bucureşti să i-l regleze. Ionuţ aude de doi ani, dar cuvintele încă nu le pronunţă clar. E de abia la începutul demutizării. De la atâtea exerciţii, i-a devenit nesuferită sala micuţă a Lilianei Stanciu.
Oameni mari la cinci ani
„Ei nu au copilărie. De la câţiva ani muncesc ca oamenii mari. Joaca e numai o recompensă, dacă au rezultate bune la logoped. Nu învaţă numai aici, ci şi acasă, zilnic”, zice mama lui Alberto. Copilul are patru ani, e firav şi bolboroseşte continuu. Ar vorbi şi nu ştie cum.
„În parc, fug copiii de el, dar nu îmi e ruşine; asta este, noi trebuie să trăim. Părinţii se uită lung la aparatul lui auditiv şi îşi trag copiii înapoi. La prima grădiniţă particulară, mi s-a spus că este posibil ca părinţii să-şi retragă copiii din cauza lui. De parcă muţenia s-ar lua...”, spune ea. Anul trecut, când i-au pus proteza, fata de la firmă nu s-a priceput: i-a dat sonorul la maxim, copilul s-a uitat speriat stânga-dreapta, apoi iar n-a mai auzit nimic. Intrase în „şoc psihic”, un fel de blocaj al creierului la gălăgie prea mare. De abia după şapte luni a început să audă.
Acum, logopedul Stanciu se luptă să creeze o clasă specială pentru surzi într-o grădiniţă şi într-o şcoală normală. Inspectoratul Şcolar Constanţa i-a răspuns să-şi ia gândul, că nu sunt specialişti şi nici spaţiu. „Ca să-i integrăm, soluţia este să-i includem în învăţământul de masă, căci altfel copiii sănătoşi nu se joacă cu ei. Sau măcar să le facă un spaţiu de joacă, să socializeze ei între ei.... sunt atâtea spaţii nefolosite în Constanţa!”, spune logopedul. În întreg judeţul nu există nicio şcoală specială pentru copiii hipoacuzici.
STANCIU LILIANA IOANA
I.DHE.DUCA 49
0742087134