Forum CopilulMeu

Eu cand am nascut prima data , asa frica imi era ca voi ramane singura cu el, ca nu stiu ce sa ii fac incat am chemat tot neamul sa sta cu mine. Soacra mea a stat o luna intreaga la noi ca sa depasesc faza asta. Tot timpul imi era teama ca voi adormi si nu aud copilul cum respira, etc, acum imi dau seama ca sunt prostii, dar sa iti fie frica de un bebe de cateva zile nu mai inteleg, oare de ce simteam asta? nu aveam incredere in simtul matern sau era prea devreme ca sa-l am suficient de dezvoltat?
Voi ati simtit asa ceva?

OOO..daa!
Cred ca toate mamicile la primul bebe sunt "un pic" speriate.E normal tinand cont de faptul ca totul de acum inainte este altfel.Imi aduc aminte ca in maternitate dupa nastere pe de o parte abia asteptam sa venim akasa si pe de alta ma gandeam ca este bine ca e ingrijit de asistentele de akolo iar eu pot sa ma odihnesc.Si ...am venit acasa rugandu-mi sotul sa isi ia o saptamana de concediu, ceea ce s-a si intamplat.Dar ca sa vezi cat de putzina incredere aveam eu in simtzurile mele materne(mai ales ca ma tot gandeam cand ma apuca depresia postnatala), nu o lasam nici pe mama sa plece de la noi noptzile, iar cand sotul s-a dus la munca am chemat-o pe soacra tocmai din Cluj care a stat pana a facut bebe o luna... Abia atunci am indraznit sa raman singura cu bebitza...si ma gandesc la ce postutza am fost...Oare dragutzele mamici care nu au avut nici un ajutor cum s-au descurcat?In tot cazul acum ma simt stapana pe situatie mai ales ca la zeci de intrebari am gasit raspunsuri la voi aici.

Cand au lasat-o pe Ingrid prima noapte cu mine (la spital), nu am putut dormi de frica. Ma gandeam ca va regurcita si se va iineca(desi o culcam tot timpul pe o parte), iar eu nu o voi auzi. La fel s-a intamplat si in urmatoarele nopti, pana cand am cazut franta de oboseala. O verificam si eu sa vad daca respira. Dar ciudat, cand am ajuns acasa, m-am dat mareata Nu am lasat pe nimeni sa ma ajute, nu aveam incredere decat in mine. Parca numai eu faceam totul bine. Oare cum se numeste asta?

Nu am avut timp sa ma gandesc ca mi-e frica sa raman singura cu bb Rares. Daca a trebuit sa ma descurc singura am luat-o ca atare. Si eram prea ocupata cu alaptatul, schimbatul, nedormitul... ca sa nu mai spun ca eram foarte nervoasa. Sotul nu avea cum sa ma ajute mai mult decat sa-mi mai spuna noaptea "Plange, il iau in brate?" si-mi dadeam seama ca nu l-am auzit.

Cristina esti de admirat ca nu lasi pe nimeni sa se implice in cresterea copilului. Stai sa vezi cum o sa te simti dupa inca cateva luni. Si eu eram zmeu, si pe urma cum gaseam o portita de scapare fugeam de nu mi se vedeau calcaiele. Dar acum depinde si de firea fiecarei femei in parte.
Eu mereu am avut nevoie de ceva timp pt.mine si prietenele mele.

Si eu a trebuit sa ma descurc singura inca de la inceput cu Iris, dar sotul meu a fost acolo cind am avut nevoie. Problema a fost ceva mai complicata pentru ca, pe linga neplacerile lehuziei, am facut o furie a laptelui cam urita si, imediat dupa aceea, am facut colici. Va inchipuiti ce3 placere! Imi era ciuda pe mine ca nu ma simt bine, ca nu sunt 100% in stare sa ma bucur de copilul meu.
Am avut si eu ceva temeri, dar am fost nevoita sa le depasesc rapid. Saptamina de concediu a sotului meu a fost mana cereasca si, incetul cu incetul, mi-am intrat in ritm si cu bebe, si cu Mihai, care avea 2 ani la vremea aceea. Nu am avut timp de depresii postnatale, mai degraba acum sufar de ceva "rutina", stind in cea mai mare parte a zilei cu copiii. Dar teama mea e acum legata de altceva. Ma tot intreb daca le acord de ajuns de multa atentie fiecaruia, daca nu ii neglijez pe unul, aviund grija de celalalt...

Mie mi-a fost frica recunosc sincer!!!!! Imi era frica, ca nu o aud cand plange, ca regurgiteaza si se inneaca, ma trezeam noaptea si ma duceam sa vad ce face, si dormea saracuta... Mi-a fost o frica de am zis ca innebunesc!

Cu toate ca aveam 19 ani cand am nascut-o pe Claudya, sincer va spun ca nu am avut nici cea mai mica indoiala ca nu am sa ma descurc ...Am stat cu ea in Spital 2 saptamani din cauza ca facuse icter chiar in ziua cand sa plecam acasa...(Cred ca de mare ajutor mi-a fost ca eu l-am crescut pe fratele meu,mama fiind cu munca...eu invatam dupa-amiaza...seara nici nu voia sa adoarma cu mama, ma chema pe mine.)

Eu dupa ce am ajuns acasa de la spital cu Noemi,am facut o infectie si am avut febra foarte mare.A venit mama la noi,insa cu toate ca ma simteam forte rau nu o prea lasam sa se ocupe de Noemi...la un moment dat chiar s-a suparat pe mine fiindca se simtea inutila...atunci o trimiteam la bucatarie.Dupa doua saptamani urma sa plece,abaia asteptam clipa in care vom ramane doar noi trei dar in acelasi timp imi era si frica insa nu de faptul ca voi ramane singura cu fetita ci de faptul ca nu voi face fata ca mama si ca gospodina in acelasi timp. M-am inselat!prima zi a fost mai grea, nici restul nu au fost usoare pt. ca sotul meu s-a imbolnavit dar incet ne-am intrat in forma si de atunci ne descurcam foarte bine in trei!Nu zic,cand plangea Noemi ma gandeam si eu ca nu sunt destul de buna pt. ea dar apoi mi-am dat seama daca nu eu atunci cine este cea mai buna pt. fiica mea?

Kristina poate asa se nasc mamele eroine , dar putin ajutor nu strica. Eu multumesc Domnului ca am avut 4 bunici langa mine, si nu contesta nimeni faptul ca imi iubesc copii s-au ca i-am neglijat.Si sunt maricele si ...zic eu bine crescute, cu mari eforturi.Vb mai tarziu, peste cateva luni, sau cativa ani.